~15 martie 2010~
Între cer şi pământ
MIRELA BURHUC (MIRALIA)
Viaţa ca un şotron
*
Viaţa aceasta e ca un şotron al copilăriei,
Doar că s-au înmulţit cifrele şi pietricele nu avem îndeajuns.
Poţi să o defineşti cum vrei, să o mototoleşti
Ca pe o hârtie de care ai vrea să scapi
Şi să iei o coală nouă pe care să scrii caligrafic:
Viaţa are mere!
E o poveste adevărată, cu tâlc uneori,
În ea aduni bucurii, tristeţi, îţi rămân hainele mici,
Ba mari, cazi, te ridici, cântăreşti o sută de kile
Şi farmacistul nu are ce să-ţi dea ca să mai scapi de greutate.
Uneori găseşti locuri pustii, chiar şi aici,
Unde lumea pare un furnicar ce aşteaptă ploaia,
Unde maşinile mai au puţin şi încep să respire,
Unde filmele de groază au extensii pe trotuar.
Şi totuşi, mama spunea că viaţa e frumoasă
Chiar dacă te mai juleşti la picior,
Chiar dacă îţi rămân pumnii altora în maxilarele tale.
Mă gândeam într-o zi, că lumea e un puzzle desprins,
Un uriaş cu lentile sparte, cerşind la colţul străzii,
Cu buzunarele largi şi inima strânsă,
Pentru că nimic nu îi e de ajuns.
Mamă, să faci mai multe plăcinte, spuneam eu,
Pentru cine, intreba mama, pentru ea,
Mama zâmbea şi tăcea dar nu punea niciodată deoparte
Decât pentru sfinţi.
La ora de desen ne întreba cum ne imaginăm viaţa,
La mine erau mărgele sclipitoare,
Iar acum, o coală de hârtie cu un gol imens.
Aş putea să-i trasez linii lungi, curbe, ondulate,
Să o pictez în culori acrilice
Dar stau şi mă holbez la ea ca la un condamnat
Căruia i se citeşte sentinţa finală:
Nimic nu îi e de ajuns!
Nu-mi amintesc de când a început şi nu voi şti când se termină viaţa,
Mamei îi stătuse ceasul iar tata îl întorcea mereu pe ascuns,
Mie îmi rămăsese sufletul în gât,
Şi ochii pe grinda cerului,
Tata mă batea soldăţeşte pe umăr, cu o mână,
Şi cu cealaltă sculpta cămări înguste pentru cealaltă lume.
Eu ştiam că boii mergeau încet,
Doar că oamenii se duceau prea repede.
La noi în sat e timpul să se ardă caii
*
Tata trăgea poarta într-un chiot prelung şi gata, noapte cu gust de fâneaţă.
eu vorbeam printre degete cu focul, gardul din vise îndesat sub pernă,
uliţele cu spume la gurile cârciumarilor,
taraful plecând în zori ca o ceaţă lăptoasă.
acum, stau câinii prea aproape, cu mâzgă pe gene.
îţi cad genunchii, bătrâne, spun,
luna stă întinsă, ca o fotografie trucată,
el îşi urcă palmele strâmbe pe foc
şi sfârâie părul chircit peste vreascuri.
la noi în sat e timpul să se ardă caii.
Cine mi-a văzut zborul?
*
Cine mi-a văzut zborul
fierbinte,
rotund?
ieşise din mine
ca printr-o fereastră.
Dacă, în timp, ploaia
*
Dacă în timp ploaia va corecta absurdul,
voi rămâne uimită, cu ochii agitaţi la extremităţi
şi cu o paiaţă strânsă în mâna stângă.
trebuie să mă conving că nu e totul un calambur,
iar strigătele dintre oameni
sunt doar nişte reflecţii ale sălbăticiei
declanşate complicat într-o dimineaţă
şi dacă, în timp, ploaia
va mângâia pe la colţuri de stradă
copiii cu pungile la gură,
voi rămâne la fel de uimită
ca atunci când am ieşit
din peşterile în care îmi lăsasem ecoul.
aş lansa o axiomă în care ploaia
joacă un rol primordial,
dar m-aţi ucide cu pietre
că vreau să răstorn legile firii,
aşa că mă opresc în dreptul unui compas
şi măsor, încercuind pământul,
în paşii mărunţi
ce mi se impun pe culoare.
În stare de criză
*
Suntem în stare de criză, că tot e la modă,
poate din cauza singurătăţii avem pantofii lustruiţi
dar chipurile desfigurate,
plămânii uscaţi şi goi de atâtea ţipete,
nu mai suntem fiinţe raţionale, minciunile le transformăm
în furnizori de energie şi facem blocaje cerebrale
la adevăruri. vocile cuminţi sunt ignorate
iar prima grijă e să nu dăm cu ochii
de vreo oglindă capabilă să oprească inerţia
sau poate fluida ură ce ne sufocă,
Suntem în criză, că tot e la modă,
drumurile spre casă, imperfecte,
şi iarna asta ciudată, un vagabond mărunt
mirosind a praf.
fiecare om crede că răsăritul
e în locul arătat de el cu degetul
şi tragedia e gata să populeze istoria dezorientată.
cerul nu doarme,
doar că oamenii nu şi-au potrivit ceasurile
şi pentru el.
umbra mea se ceartă cu umbra ta,
dispărem apoi ca şobolanii
spre marginile roase ale lumii,
suntem personaje fără rimă,
recitând o viaţă convertită
la buzunar
doare? sau nici măcar nu se simte
că viaţa devine săracă
aruncând năvoadele urii
cu har?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu