Octavian Miclescu, poetul cubico-sferic

de Andrei P. Velea

Pe Octavian Miclescu îl cunosc de peste zece ani, serile cenaclului Anton Holban, conduse de domnul profesor Constantin Dimofte, fiind cele care ne-au facut cunoştinţă, atât ca prieteni, cât şi ca literaţi. Fire boemă, puţin ordonată în aparenţă, ipohondrică, ştiu sigur că poetului i-a trebuit o mare voinţă interioară pentru a ne prezenta această primă realizare concretă, care este volumul “Cubul sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”.
Vă invit în rândurile care urmează să explorăm împreună acest volum. Desigur, orice cititor educat ştie că o adevărată viziune asupra poeziei nu poate fi atinsă cu degetul într-un singur volum. Momentan cred că avem de-a face mai mult cu propuneri decât cu realizări, cu direcţii de dezvoltare ulterioară. Sensul volumului de debut este să facă promisiuni, promisiuni inteligente şi înalte, urmând ca următoarele apariţii să le întregească, să le împlinească, să le susţină.
Volumul “Cubul sferic” seamănă, ca arhitectură, cu un triunghi... Triunghiul “Cubului sferic” are, drept colţuri, următoarele elemente: “insertaţiile”, “sonetele subtitrate” şi, în vârf, “tablourile”. O construcţie îngrijită, urmărită aproape cu o precizie matematică. Dar haideţi să descoperim împreună ce propune fiecare “categorie” de poeme din volumul lui Octavian Miclescu.
Voi începe cu “insertaţiile”. În număr de 5+1 în volum (primele cinci plus “ultima”), sunt poeme mai simple ca mesaj, mizând pe efecte stilistice generate de repetarea obsesivă a unor versuri. Structura fiecărei “insertaţii” este urmarită cu rigurozitate, versul principal, lait-motivul, repetându-se de fix cinci ori: de două ori la început, de două ori la sfarşit şi o dată la mijloc. Fiecare “insertaţie” este compusă din fix nouă versuri. Miza acestor poeme în ansamblul volumului este relaxarea privirii, mutarea atenţiei cititorului într-un registru liric, sensibil, cu valenţe recitative. “Insertaţiile”, cuvânt inventat de autor, acţionează într-adevăr ca nişte “inserţii”, ca nişte doze de lirism, liniştitoare prin precizia lor matematică, dar obsesive prin ecou. Ele sunt punţi de legătură între poeme mai “grele”, mai grave ca tonalitate, ca mesaj. Acţionează în sensul recomandării lui Calinescu: între poemele profunde trebuie să existe poeme uşoare, care să permită autorului să “digere” mai uşor substanţa literară.
“Sonetele subtitrate”, ce-a de-a doua categorie de poeme, sunt, în volum, în număr de treisprezece fără trei. Mai precis, autorul ajunge cu numărătoarea până la “sonetul subtitrat treisprezece”, dar “sonetele subtitrate” şase, opt şi nouă lipsesc.
Sonetele subtitrate sunt piesele delicate ale volumul de faţă. Sunt acele elemente care dau volumului o aromă de subtilitate şi rafinament. Sunt gingaşe precum nişte balerine minuscule, dar percutează asemeni unor gloanţe. Sunt, defapt, nişte haiku-uri miclesciene.
Spre exemplificare voi folosi primul “sonet subtitrat”: “Îmi văd paşii..” spune autorul, punându-ne la încercare imaginaţia. “Trec prin pădurea aceea!” exclamă imediat, încheind “sonetul”. Poemul este succint, chintesenţial, rotund. La el nu se mai poate adăuga nimic, din el nu se poate tăia nimic. Dedublarea, contemplarea eului, bucuria certitudinii de a fi, toate aceste idei sunt închise cu precizie de autor în pielea strâmtă şi exactă a poemului. Probabil “subtitrarea” anunţată în titlul fiecărui “sonet” vrea să ne inducă ideea că autorul se rezumă la esenţial, la dialogul intim, renunţând astfel la hainele şi metaforele inutile.
“Tablourile”, ce-a de-a treia şi ultima categorie de poeme, sunt punctul central al volumului “Cubul Sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”, cu trimitere directă către cele douăzeci de “tablouri”. Poeme de dimensiuni mai mari decât “insertaţiile” sau “sonetele subtitrate”, “tablourile” propun un evantai de stări, metafore, tonalităţi, chiar şi stiluri. Poate chiar aici e şi cheia titlului: “Cubul sferic” – pendularea între ipostaze diverse, schimbarea continuă a perspectivei, a focalizării, a centrului de greutate. Poetul este “cub” atunci când este tăios în afirmaţii, colţuros, greu, apocaliptic (ca în tablourile III, V sau XIX) sau este “sferă” atunci când conturează soluţii ori când rămâne detaşat, exterior sieşi, meditator filozofic asupra sfârşitului, ultim contemplator (ca în tablourile VI, IX sau XX).
Poeme complexe, “tablourile” miclesciene ar merita fiecare analizat în parte. Totuşi nu aceasta e scopul rândurilor de faţă. Mai degrabă vă invit să aflăm împreună cine este “Omul Aproximativ”. Nu este poetul, oricât de tremurat sau înceţoşat ar fi acesta. “Omul Aproximativ” este omul contemporan, asta relevă citirea cu pixul în mână a “tablourilor”.
Şi cum cubul este sferic, nici “Omul Aproximativ” nu rămâne, în viziunea lui Octavian Miclescu, aproximativ, ci, din contra, tinde să devină precis, negativ, opac. Tabloul XX, ultimul, conţine un advertisment greu de digerat: “…n-au decât să cuteze… / …spre a incendia cetăţile!”. “Omul Aproximativ” se preface, în viziunea lui Octavian Miclescu, în “Omul Negativ, Definitiv, Opac, Greu”, în “Omul care Întunecă”, aceasta este metamorfoza enunţată în subtitlu.
Dincolo de anumite şovăieli sau chiar greşeli, inerente unui prim volum, dincolo de ezitarea de a-şi publica la timp poemele (ştiu că poemele de faţă nu sunt cele mai recente creaţii ale lui Octavian), trebuie să salutăm “Cubul sferic” şi să-i subliniem reuşitele. Este un volum complex, atât ca arhitectură, cât şi ca substanţă estetică, este o lucrare ce promite multe şi care-l face pe autor dator cu un viitor volum cel puţin la aceeaşi înălţime. Salut această apariţie şi-i urez succes poetului Octavian Miclescu, poet cubico-sferic, ipostază normală la debut, urmând ca precizarea să se facă pe viitor.