Sedinta 1 - Andrei P. Velea, Poeme intr-o ghinda

~9 noiembrie 2009~

Poeme intr-o ghinda
ANDREI P. VELEA

îmi pare c-am murit
*

îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!

buzele pe care le săruţi, palide-vânt,
au pânza lucrurilor prăfuite de ieri - murmură idei
pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată;
trebuia să ştii asta, iubito!

ochii mei tulburi nu te mai oglindesc,
apa lor a prins un caimac fin de otravă;
paianjeni mecanici mi-au invadat privirea -
tu trebuia să fi simţit asta!

pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,
sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;
demult n-am mai scris un poem care să te exalte
şi-i numai vina ta, iubito!
--------------------

nu mă ruga s-aleg azi
*

nu mă ruga s-aleg azi între sacru şi profan,
între linie şi cerc, platon sau aristotel,
între liberalism şi social-democraţie

doar azi, atât! - e soare, primăvară,
iar femeile au înflorit în colţul buzelor
un zâmbet delicat, fragil,
pierdut între metresă şi fecioară

nu mă soma să-ţi dau poemele mai vechi să le citeşti,
nu fi geloasă, te asigur:
personaje pur fictive mi-au bântuit imaginaţia
nopţile astea lungi de iarnă

nu mă-ntreba cât e ceasul! –
am impresia unui malaxor ruginit la mâna stângă

mai bine-ai inchide televizorul
şi am ieşi şi-am face dragoste
într-un satelit spion eşuat azi dimineaţă

undeva lângă dunăre, pe faleză
--------------------

presimţire ( inflaţie de nori )
cu J.M.W.Turner, “Ploaie, Vapori şi Viteză”, pe fundal
*

inflaţie de aburi, de nori…

materia se mai adună doar pe la colţuri de lume,
transparentă, timidă

văd tocmai din camera mea cum diavoli acizi,
îmi numără păcatele şi râd

deschid pleoapele, dar nu mă ajută,
mi-e starea de veghe la fel de rarefiată ca somnul

ce cred?, ce iubesc?, ce detest?
sunt mai firav ca propria-mi umbră
şi mai uşor ca răsuflarea…

prietenii mă trădează la telefon -
au vocile redatate de-un aparat automat

feţii se ridică în pieptul femeilor,
iar viitorul lapte
se face zăpadă dumnezeiască în cerurile de sus

dau s-apuc gravitaţia cu dinţii de gleznă,
însă mi-i muşcătura lipsită vlagă…
aţele dintre hematii s-au întins la maxim
şi în curând se vor rupe…

vapori de teamă, presimţire:
cusătoreasa lumii a pierdut un nod
şi toate se destramă

la fel de firesc şi de neaşteptat
cum s-au adunat odată…
--------------------

elegie pentru un cuvânt nepronunţat
*

elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat,
cu toate lacrimile şi batistele de rigoare

martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare,
cu limba încâlcită în moduri aparte,
ieşind prin cutia craniului,
până dincolo de nori, aproape de talpile zeilor, incomodându-i

deasemenea, aceeaşi martori (anonimi!),
spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii,
încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată,
iar zeii ruşinati de aura de mister

probabil de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul,
emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu…

niciodată limuzinele cerului n-au inundat
străzile acelea murdare.
ce-au vorbit?, ce-au promis?, nu se ştie…
totul s-a desfaşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus

cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile
în spatele uşii scorojite,
din gura însetată de sânul cunoaşterii
nu s-a auzit decât un simplu “mama”

cerul a zambit uşurat,
poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte imbâcsite,
iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită,
de focă leneşă, gri
--------------------

eco-poem
*

pasăre mare, albă, graţioasă,
pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă

fire de trestie lungi, ca degetele naiului,
sparte cu excavatorul

ascunşi sub cupola unui ghiocel,
un pluton de soldaţi plănuieşte atacul

nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,
libelule stropite cu cherosen

munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată,
lacuri în sticle de plastic

mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin,
dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie
--------------------

poemul fără intenţie
*

poemul fără intenţie, care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine

a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia totuşi lăsată „autorului” portiţa unui modest aport

poemul fără intenţie, care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul
şi ţi-a ascuns creionul într-o ghindă

poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui oraş
în care poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură
--------------------

de primăvară (ce pudic e azi universul)
*

ce pudic e azi universul...

atomii s-au retras
după mai multe rânduri de perdele
şi bâzâie în surdină;
lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi

e o candoare suavă ce bântuie fiinţa,
faptele rele
s-au autodenunţat autorităţilor morale

iubito, dacă vrei să te dezbraci,
fă-o undeva departe de lume,
într-o fântână îngustă cât un fir de păr,
aşa încât, de la celălalt capăt,
închis ermetic,
să te pot privi doar eu

altminteri, dacă ar mai intra
vreun fir de lumină,
s-ar reflecta în oglinda fântânii,
apoi te-ar proiecta pe cer

şi-i pudic azi universul:
cu ambele mâini şi-ar acoperi ochiul

având degetele răsfirate, desigur...
--------------------