Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar

de Andrei P. Velea

Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pesudonim literar), debut format din vouă volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografie. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile de respiraţie latină.
Dincolo de sepctacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.

“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţiotor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar, poetesa vine, conform principiul antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan, remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu e termina la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.

Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!