Sedinta 8, Cristian Bercaru, Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri

~15 martie 2010~

Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri
CRISTIAN VALENTIN BERCARU


Deoarece numerele şi pictura sunt diametral opuse, imaginea digitala apare ca fiind prima schimbare în acest sens. O imagine este o percepţie concretă încorporată într-un obiect fizic. Un număr însă este un concept invizibil, abstract, care aparţine simbolurilor formale. Principiile estetice care ne ghidează aprecierea unei imagini nu au nici o relevanţă aplicate digitalului, şi regulile matematice care guvernează formulele raţionale nu au nici o aplicare în artă. „Pictură de numere” este un apelativ folosit în zona artei pentru imaginea digitală, ceea ce se poate produce printr-o astfel de imagine, o reproducere rapidă, dacă nu instantanee a unui, aşa-zis obiect de arta, devine o sintagma ridicolă.
În ciuda acestor critici, computerele s-au infiltrat cu brio în ceea ce numim comunicarea de zi cu zi, unde se ingeră şi digeră o cantitate mare de imagine digitală. Computerul acompaniază imaginile şi umple teatrul civilizaţiei fiind modelatorul imaginilor din reviste, jurnale, ziare sau cinematografe. În decursul a două decenii arta procesată pe, şi de, computer şi-a creat un nou rol şi uneori întrece chiar unele dintre metodele tradiţionale din sânul ei. Computerul vine astfel să sporească potenţialul creativ al artistului, dar mai mult decât atât, computerul devine instrumentul prin care un artist câştigă un control imens asupra procesului său de creaţie.
Un alt efect al acestei atingeri dintre înalta tehnologie şi artă este extinderea acesteia din urmă şi către alte forme de exprimare culturală. Astfel se creează o zonă nouă de inter-culturalitate unde pot fi depăşite bariere precum cele politice sau geografice sau de alta natura.
Imaginea a jucat un rol important în cultura multor veacuri şi pentru diferite popoare, în mai toate cazurile spectatorul se foloseşte de ceea ce numim reprezentare. Prin aceasta el poate intra într-un spaţiu nou, spaţiul artistic, unde percepţia, orientarea estetică şi întreaga sa evoluţie ca şi spectator este canalizată de către imagine şi de ceea ce reprezintă. Interesant este că o imagine nu ne lasă cu nici o alternativă de a-i verifica veridicitatea, o imagine artistica nu are nici o legătură cu ceea ce putem numi adevărat sau fals. Ea se exclude prezentului verificabil şi rămâne o reprezentare pe care suntem forţaţi să o credem, asta şi deoarece, de cele mai multe ori această reprezentare se pliază pe experienţa noastră cu obiectul reprezentat.
Artisticul are tendinţa de a izola realitatea de imaginea pe care o produce, raţiunea acestui lucru stă tocmai în faptul că prin asta reprezentarea artistică îşi păstrează consistenţa şi poate fi păstrată în timp neatinsă de alterarea realităţi. De fapt singura realitate pe care o alipim unei imagini este tocmai cea scoasă din reprezentările noastre anterioare.
Computerul aduce o paletă nouă de interacţiuni pe acest plan, deoarece el operează în deosebi numai cu astfel de imagini. O imagine digitală, pe lângă faptul că moşteneşte toate elementele anteriorilor ei mai aduce şi o nouă vitalitate care angajează spectatorul într-o nouă şi mai personală relaţie cu imaginea. Computerul ne deschide fondul nostru cultural suprasaturat de imagine către universul digital compus din numere care în mod ciudat sunt capabile să ajungă astfel la noi. Prezenţa noastră individuală este expediată unui subiect al reprezentaţiei digitale şi vice versa.
Materialele şi instrumentele pe care le deţine un artist în ajută pe acesta să definească caracterul artei sale cum de altfel este dificil să ne imaginăm un Rembrandt pictând cu tempera în loc de uleiuri. Din acest motiv, orice inovaţie în domeniul materialelor şi a instrumentelor, orice avantaj tehnologic pare să extindă resursele artei aducând artistului mai multe posibilităţi de alegere, mai multe moduri de a crea.
Instrumentele au rolul de amplifica puterea noastră asupra altor obiecte din jurul nostru, şi nu numai, astfel printr-un obiectiv putem vedea de la o distanţă mare care ne este imposibilă în mod normal, ori cum locomotiva străbate distanţe mari într-un timp scurt, un lucru imposibil fără instrumente şi tehnologie.
Resursele unei arte nu se reduc la simple materiale fizice şi procese. Fiecare proces are ataşat lui credinţe, practice şi convenţii care ne afectează înţelegere şi citirea imaginii iar artistul încearcă să-şi atingă efectul dorit. Odată cu alterarea credinţelor şi practicilor, artistul poate găsi că anumite tipuri de efecte nu mai pot fi obţinute.
Dar înainte de a discuta despre fotografia digitală trebuie să înţelegem fotografia tradiţională, şi mai apoi să introducem această nouă tehnologie.
Sunt multe lucruri pe care fotografia le aduce repertoriului practicii de imagine: rapiditatea şi uşurinţa procesului, un nou standard de precizie şi acurateţe şi o apropiere mult mai experimentală şi informală a compoziţiei şi subiectului în cauză. Dar probabil cea mai distinctă a fost statutul perspectivei imaginii fotografice, un statut anunţat de natura mecanică a producerii. Fotografia pare a avea o conexiune specială cu realitatea şi o independenţă a intenţiei fotografului. Ca de exemplu: dacă avem un cal într-o fotografie noi avem deja intuiţia faptului că a existat un cal în faţa aparatului deoarece calul nu putea fi produs de imaginaţia fotografului. Din acest motiv despre fotografie se poate zice că verifică existenţa subiectului ei într-o manieră în care pictura nu poate. Fotografia cere existenţa efectivă a calului pentru că la rândul ei să poată exista. În timp ce pictura poate depinde doar de imaginaţia artistului. Această apropiată conexiune dintre ceea ce fotografia arată şi ceea ce există în lume este ceea ce unii numesc „transparenţa” fotografiei, ori „realismul” fotografiei.
În adevăr o fotografie poate fi departe de obiectivitate în felul cum este prezentat subiectul, alegerile fotografului în ceea ce priveşte unghiul camerei, lumină şi încadrare. Mai mult decât atât, caracteristica mediului – bidimensional, delimitarea imaginii, pentru a folosi opţiunea alb-negru – toate contribuie la o divergenţă între ceea ce vedem într-o fotografie şi ceea ce trebuie să vedem în persoană. Bineînţeles conştiinţa noastră priveşte toţi aceşti factori fără să schimbe felul de a vedea fotografia – ca având o conexiune specială cu realitatea.
Fotografia pare să arate ceva ciudat şi nesurprins despre cum arată lumea şi începem să găsim decalaje între ceea ce ne arată fotografia şi ceea ce noi ştim că este cu adevărat. Acest mod prin care noi percepem distorsionările fotografiei joacă un rol important ca şi impact estetic. Putem observa acest lucru pe anumite exemple de transformări fotografice şi comparându-le cu exemple corespondente din pictură. Aceasta de asemenea poate demara într-un proces de de-familiarizare a obiectelor comune. Însă diferenţa produsă de pictură şi aceea a unei fotografii nu ţine doar de materiale şi procedee utilizate.
O imagine digitală este o imagine făcută pe un grilaj de unităţi discrete cunoscute ca pixeli. Cu numere folosite pentru a specifica culorile sau umbrele pentru fiecare pixel, imaginile pot fi stocate electronic, copiate, transmise şi printate. Pot fi, însă şi alterate în nenumărate moduri.
Interacţiunea dintre imaginea digitală şi fotografie este făcută posibilă prin faptul că fotografia clasică poate fi scanată şi convertită la un format digital. O linie curbă şi gradaţiile tonale a fotografiei sunt convertite în paşii discreţi ai grilului. Mai mult, camera digitală poate fi folosită pentru a captura imagini din lume electronic pe disk, întrecând procesul foto chimic.
Odată ce o imagine este în format digital, componentele ei pot fi rearanjate, extinse, şterse şi într-un oarecare mod modificate înainte de a fi printate, procese făcute toate uşor de un software proiectat special pentru acest lucru.
Produsul digital al acestei noi libertăţi creative nu mai este totuşi o fotografie. Se poate spune că imaginea digitală este la fel de diferită de fotografie precum aceasta este de pictură. Cu variaţiile spaţiale şi tonale continue, fotografia conţine o cantitate indeterminată de informaţie şi poate fi indefinit lărgită pentru a arăta „detalii” mari. Imaginile digitale conţin totuşi o cantitate fixă de informaţii, lărgirea dincolo de punctul de unde ele îşi revelă componentele grilului şi nu mai poate încorpora noi informaţii. Componentele discrete a unei imagini digitale, pe de cealaltă parte, permite o reproducere fidelă, astfel că copia unei imagini digitale este de neatins faţă de original. Asemănător fotografia subtil gradată nu poate fi exact reprodusă, astfel că fotografia fotografiei nu va avea niciodată precizia originalului.
Dar posibil cea mai importantă diferenţiere dintre cele două tipuri de imagine pot fi găsite în divergenţele care sunt faţă de predispunerea la alterare. Această diferenţă este semnificativă, deoarece imaginea digitală moşteneşte o alterabilitate care nu-i dă credibilitatea atributelor unei fotografii.
O alterare fotografică de succes necesită o iscusinţă a modelării unor suprafeţe fragile. Imaginile digitale, însă, pot fi electronic alterate în viteze relative şi cu un anumit grad de uşurinţă. Putinţa alterării unei imagini digitale depăşeşte cu mult canoanele în care se poate face acest lucru pentru o fotografie tradiţională. Elementele care pot fi remodelate, repoziţionate sau îndepărtate în cel mai facil joc al voinţei. Imagini din diferite surse pot fi uşor combinate. Prin alterarea digitală feţele pot fi îmbătrânite sau diferite feţe pot fi suprapuse. Mai mult, alterarea digitală poate fi produsă astfel încât aceste modificări să nu poată fi detectate, lucrându-se atent la o rearanjare al luminozităţii, contrastului sau a perspectivei. O astfel de punere a problemei ne lasă de multe ori în imposibilitatea de a distinge o imagine digitală de o fotografie tradiţională, devine acum imperceptibilă diferenţa dintre o imagine prelucrată digital şi una originală.
Sunt două forme radical diferite de reprezentare a informaţiei despre lume . Apariţia unei persoane este reprezentată într-o fotografie diferenţiat calitativ faţă de apariţia ei reală. Putem vedea această persoană într-o fotografie însă în esenţă doar o redăm numerelor, astfel acestea devin instrumente şi cadre noilor forme de imagini. Această redare prin numere care formează imaginea digitală este o revoluţie faţă de formele analoage (tradiţionale) ale fotografiei. În alte cuvinte mecanicul a fost înlocuit de computer. Formele analoage de fotografiere se bazează pe imprimare în timp ce digitalul se bazează pe structuri simbolice. Una este canalizată spre o conservare concretă şi prezentare, iar cealaltă spre depozitarea abstractă şi manipulare. De altfel tehnologia digitală poate fi o excelentă mimică a analoagei sale, funcţionalitatea acesteia fiind mult mai diversă.
În concluzie ambele forme pot fi folosite pentru a reprezenta realitatea însă în forme diferite. Daca un analog rămâne cu anumite impresii despre ceea ce „vede”, imaginea digitală rămâne cu măsurători. Putem vorbi despre o trans-esteticitate, căci materia unui obiect şi forma acestuia sunt transformate aici în valori numerice. În acest timp un mediu analog transferă forme pentru a produce o alta într-un alt analog, modul digital transforma însă formele fizice în structuri conceptuale. O formă sau o culoare este transformată în număr a cărui simbol este apoi procesată pentru putea fi folosită de o maşinărie sau persoană.