http://licarireauneiclipedefericire.wordpress.com/2010/12/28/anunt/
"Dragi cititori, avem un anunț, după cum vedeți în titlu:
cei ce scriu, cei ce sunt pasionați de literatură (poezie, proză, eseu, dramaturgie), fotografie, sau ceva ce ține de frumos, de artă sunt invitați să-și trimită scrierile la adresa de e-mail revistafractalia@yahoo.com
așteptăm e-mailurile voastre, și sperăm să găsim cât mai mulți colaboratori!"
joi, 30 decembrie 2010
marți, 14 decembrie 2010
Paul Cernat: douamiism si mizerabilism
Articole care merita citite:
http://www.observatorcultural.ro/Poezia-tinara-trebuie-sa-poarte-un-nume-%28II%29*articleID_13984-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/%28E%29scatologii-milenariste*articleID_16181-articles_details.html
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8218&categorie=12
http://www.observatorcultural.ro/Cu-Andrei-Terian-despre-Mircea-Cartarescu-si-inflatia-de-mizerabilism-douamiist*articleID_16270-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/Poezia-tinara-trebuie-sa-poarte-un-nume-%28II%29*articleID_13984-articles_details.html
http://www.observatorcultural.ro/%28E%29scatologii-milenariste*articleID_16181-articles_details.html
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8218&categorie=12
http://www.observatorcultural.ro/Cu-Andrei-Terian-despre-Mircea-Cartarescu-si-inflatia-de-mizerabilism-douamiist*articleID_16270-articles_details.html
joi, 9 decembrie 2010
Sedinta 13 decembrie 2010
Luni, 13 decembrie 2010, Cubul Critic va asteapta la Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, orele 18, pentru a le asculta pe tinerele scriitoare Cristina Dobreanu si Nicoleta Onofrei!!
vineri, 3 decembrie 2010
luni, 29 noiembrie 2010
Urmatoarea sedinta: 29 noiembrie
Va asteptam cu drag diseara (29 noiembrie) la o lectura din poeziile Sabinei Penciu si ale Iuliei Roman. Ora 18, CCDJ.
luni, 22 noiembrie 2010
Cronica de cenaclu: Anca Serban Gaiu
O seară furtunoasă
La şedinţa de cenaclu a Cubului Critic Oblio, Anca Şerban Gaiu şi-a prezentat textele, vizibil emoţionată.
Mă uit îndelung la pavajaul prăfuit
Şi-mi închipui
Sângele
Soldatului
Scurgându-se,
Eliberându-se
de nedreptele temeri,
gânduri domolite,
prăbuşindu-se,
amintirea drapel
a piciorului învelit în mătase
sânul scurs în gura pruncului
De la vârful bocancului se-nmulţesc trandafirii. (PAVAJ – Anca Şerban Gaiu)
Primul care a deschis seara a fost Adrian Secară, care a observat că poezia Ancăi este una matură, ludică şi că, faţă de poezia tinerilor, este o lecţie.
Constantin Dimofte a apreciat muzicalitatea poeziilor, dar nu a găsit semnificaţia lor. Ludicul este un joc superior, iar atunci când creem acest joc al ludicului, trebuie să fim foarte atenţi, însă doamna are o muzicalitate a sufletului transpusă în vers.
Andrei Velea i-a sugerat Ancăi să nu reducă puterea de percuţie a poeziei per ansamblu la puterea de percuţie a la nivelul metaforei. Trebuie să intri în poezie mai mult, să nu rămâi la suprafaţa acesteia. Sunt bine scrise ca text, puţin prea multă metaforă şi culoare (simbolism). Mai multă atenţie la puterea poeziei ca text, ca mesaj; în rest, sunt bine scrise şi mature.
Nicoleta Onofrei a spus că textele nu transmit o trăire puternică, asta datorându-se faptului că porneşte de la ceva, şi ajunge altundeva.
Nicoleta Alma a spus că nu i-au plăcut textele datorită tentei vechi, eminesciene, argumentând că la fel a făcut şi ea, şi nu asta reprezintă poezia de azi, sau nu acestea sunt principiile după care se ghidează poezia contemporană.
Iar ultimul care a avut ceva de spus, Gabriel Ghimpu, ca de obicei, i-a sugerat Ancăi să fie mai atentă la gramatică, la cacofonii şi alte greşeli de ordin sintactic etc.
A consemnat Florin Buzdugan.
La şedinţa de cenaclu a Cubului Critic Oblio, Anca Şerban Gaiu şi-a prezentat textele, vizibil emoţionată.
Mă uit îndelung la pavajaul prăfuit
Şi-mi închipui
Sângele
Soldatului
Scurgându-se,
Eliberându-se
de nedreptele temeri,
gânduri domolite,
prăbuşindu-se,
amintirea drapel
a piciorului învelit în mătase
sânul scurs în gura pruncului
De la vârful bocancului se-nmulţesc trandafirii. (PAVAJ – Anca Şerban Gaiu)
Primul care a deschis seara a fost Adrian Secară, care a observat că poezia Ancăi este una matură, ludică şi că, faţă de poezia tinerilor, este o lecţie.
Constantin Dimofte a apreciat muzicalitatea poeziilor, dar nu a găsit semnificaţia lor. Ludicul este un joc superior, iar atunci când creem acest joc al ludicului, trebuie să fim foarte atenţi, însă doamna are o muzicalitate a sufletului transpusă în vers.
Andrei Velea i-a sugerat Ancăi să nu reducă puterea de percuţie a poeziei per ansamblu la puterea de percuţie a la nivelul metaforei. Trebuie să intri în poezie mai mult, să nu rămâi la suprafaţa acesteia. Sunt bine scrise ca text, puţin prea multă metaforă şi culoare (simbolism). Mai multă atenţie la puterea poeziei ca text, ca mesaj; în rest, sunt bine scrise şi mature.
Nicoleta Onofrei a spus că textele nu transmit o trăire puternică, asta datorându-se faptului că porneşte de la ceva, şi ajunge altundeva.
Nicoleta Alma a spus că nu i-au plăcut textele datorită tentei vechi, eminesciene, argumentând că la fel a făcut şi ea, şi nu asta reprezintă poezia de azi, sau nu acestea sunt principiile după care se ghidează poezia contemporană.
Iar ultimul care a avut ceva de spus, Gabriel Ghimpu, ca de obicei, i-a sugerat Ancăi să fie mai atentă la gramatică, la cacofonii şi alte greşeli de ordin sintactic etc.
A consemnat Florin Buzdugan.
luni, 8 noiembrie 2010
Urmatoarea sedinta: 15 noiembrie 2010
Va asteptam cu drag la urmatoarea sedinta a Cubului Critic, luni 15 noiembrie 2010, ora 18, CCDJ. Va citi poeta Anca Serban Gaiu!
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
vineri, 29 octombrie 2010
Andrei P.Velea la VOX TV
Duminica (31 oct) la ora 16 ma puteti urmari pe VOX TV intr-o emisiune alaturi de poetul Ion Grosu. Vom vorbi despre volumul 'Gimnastul fara plamani' si despre tanara generatie de scriitori din Galati.
duminică, 24 octombrie 2010
Andrei P.Velea, debut in proza!
La cenaclul de luni, 25 oct, Andrei P.Velea va debuta in proza. Va invitam sa ascultati si sa criticati!!
miercuri, 20 octombrie 2010
Anunţ: debut Andrei P.Velea!
Vă aştept cu drag la debutul meu în volum! Volumul de numeşte “Gimnastul fără plămâni” şi reuneşte mai multe cicluri de poeme, precum şi câteva fotografii artistice.
Evenimentul va avea loc pe data de 28 octombrie 2010, joi, orele 12 şi 12 minute, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi (Strada Domnească nr. 61, lângă Teatrul Dramatic).
Vor prezenta criticii literari Constantin S. Dimofte şi A. G. Secară, precum şi poeţii Octavian Miclescu şi Marius Grama. Va recita actorul Aureliu Bâtcă.
La eveniment vor fi prezentate poeme şi fotografii artistice din creaţia personală.
Vă rog să distribuiţi celor interesaţi invitaţia!
vineri, 8 octombrie 2010
luni, 4 octombrie 2010
Cronică cenaclu
În seara de 27 septembrie, în cadrul şedinţei de cenaclu a Cubului Critic Oblio, Andra Pelineagră şi Florin Buzdugan (în ordinea lecturării) au citit fiecare din propriile texte poetice.
Cod
ne-am dat întâlnire la capătul speranţei.
cu buzele unite sub o floare de aşteptare
îngânam mersul palmelor
unul pe corpul celuilalt.
şhh… nu spune nimic
se aude un ticăit
care ţine locul vobelor prea multe.
să nu uiţi să-ţi iei cravata din foi ruginite
pe ea am însemnat tot ce sunt eu
mă simt bine să ştiu ,
că voi fi …
semnul tău de recunoaştere.
cineva mi-a suflat în palmă…
un cuvânt,
un zâmbet,
o adiere a unei unei priviri
în care m-am îmbrăcat.
un…străin
mi-a strecurat în urechi
şoapte tăcute
care mergeau agale prin mine
de parcă aş fi fost a lor.
nu ştiu ce căutau…
nu ştiu dacă aş fi avut ceva să le ofer!
un sezon neospitalier,
o pereche de buze muscate de ploaie,
adăpostul unei bătăi agresive
care trezeşte
cel mai adânc somn (Să-i dea cineva un titlu…)
Cubul Critic a ascultat-o pe Andra recitându-şi poemele, după care domnul profesor Contantin Dimofte a pus întrebarea (retorică) La ce ne ajută poezia? Şi tot dânsul dă replică: Poezia e un joc de imagini. Urmărim ceva? Orice poezie trebuie să aibă un scop mai înalt decât cel de a da bine pe hârtie. Iar după ce a citit textele Andrei s-a întrebat şi ne-a întrebat totodată La ce ne foloseşte poezia, dacă nu la a ne zgudui sufletul din temelii?
Nemulţumit de mesajul şi arhitectura poemelor Andrei, dl. Constantin Dimofte i-a recomandat acesteia să scrie doar când a descoperit un adevăr profund, nu în momentele de tensiune emoţională. Acesta era oarecum dezamăgit de textele Andrei pentru că, spre deosebire de textele precedente, acestea erau supeficiale, cu o inflaţie de metafore care sufocau textele. În fond, poezia nu este un bâlci, şi poezia nu poate exista fără idee, fără sentiment. Poezia trebuie să poarte cu sine o semnificaţie, altfel, aceasta nu se poate numi „poezie”!
Domnul Constantin Dimofte a conchis spunând: Gândiţi-vă mereu la semnificaţii, clipa trebuie să fie puternică şi luminoasă!
În continuare, domnul Valeriu Valegvi a considerat că ar fi de-ajuns să spună că ceea ce studiază Andra la facultate (Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism) îşi pune amprenta pe ceea ce scrie. Acesta din urmă referindu-se că poezia citită este o poezie de tip jurnalistic, într-un registru semi-oficial şi obiectiv. Din păcate dânsul a spus părerile aferente poeziei mult prea repede şi nu am reuşit decât să redau ceea ce am înţeles eu, umilul scrib.
Când a venit rândul lui Adrian Secară, dânsul a spus următoarele: Dacă ar exista în Adevărul de Seară o rubrică de poezie, Andra s-ar putea abona să scrie în rubrica respectivă. N-am găsit niciun poem cap-coadă – faţă de textele anterioare. Continui în nota ta de „disperare”. Acesta i-a sugerat Andrei ca, data viitoare când mai scrie, să se privească pasiv, de undeva de sus (un fel de obiectivizare faţă de propriu ei eu, dar în acelaşi timp o analizare şi o transpunere în plan afectiv a lumii înconjurătoare. O meditaţie adică – n.n.)
Continuând cronica pe care am început s-o redactez, şi spun că Andrei Velea considera (sau consideră încă, având în vedere faptul că vorbele rămân la un prezent metafizic, într-o notă de glumă literară) că textele sunt puţin diluate. Acesta observă sforţarea Andrei de a concentra pe ici pe colo textele, încercarea ei de a se revolta, însă, crede el, este o revoltă pierdută, fără sfârşit.
Poezia Nimic nou sub soare este o idee tipică, pentru că mai toţi scriem poezii dimineaţa. Nu eşti foarte convingătoare; eşti indecisă, prinsă între două stări. Ai încercat să faci un paradox, dar, de fapt, ai ajuns la un lucru comun. Trebuie să revii mereu cu o viziune diferită asupra poeziei. Fă-ţi o viziune proprie şi personală – au fost părerile critice şi sfaturile spuse de Andrei
Domnul profesor Nicolae Colceriu a venit cu o propunere: „în cadrul unui cenaclu, trebuie să existe pregătirea copiilor ce citesc, din punct de vedere teoreticm ceea ce se numeşte Teoria Artei, cum ar fi dubla intenţie a limbajului. Să explicăm nişte termeni care par foarte uzuali, dar care să însemne cu totul şi cu totul altceva.
Acesta spune că ceea ce are în faţa ochilor sunt texte, câtă poezie conţin ele –rămâne de văzut. Dânsul crede că promisiuni sunt, dând exemple de versuri precum: ne-am dat întâlnire la capătul speranţei (Cod); destinul ne e tipărit/ în căni pline/ de cerneală roşie… (Care cum poate)
– aceste versuri trebuie integrate într-un text poetic propriu–zis. De aceea trebuie şi îndrumări. Nu trebue să repetăm ce spun alţii. Trebuie să facem ceea ce au făcut alţii, iar când vedem cât de greu e, trebuie să facem altfel decât ei. Sunt texte aşezate sub formă de versificaţie, dar sunt şi versuri cu adevărat preţioase. Acestea au fost vorbele dl. prof. Nicolae Colceriu.
Revin puţin la domnul Valeriu Valegvi şi continui cu vorbele dânsului uşor dezamăgit. El avea o impresie diferită data trecută, şi crede că, odată ce-a atins o anumită înălţime, la Andra, acea înălţime devine etalon. Este de acord că studiile (aprofundate sau nu) îşi pun amprenta. Sunt texte, în majoritatea lor, dar sunt şi texte poetice. Acesta consideră că predomină un ton colocvial – bun, sau nu.
Textele, în viziunea lui Valeriu Valegvi, sunt unitare prin curentul oralităţii ce le străbate. O sfătuieşte pe Andra să facă o scurtcircuitare a sensurilor, dând un exemplu de vers poetic:
„axul inimii pendulează
între natura moartă
şi omul viu” (Care cum poate) Dânsul şi-a încheiat discursul critic spunând că aceste versuri sunt mişcări textuale/ textualiste.
Continui să scriu şi spun aşa: Claudia Samoilă crede că textele au aceleaşi idei, asta dându-le această asemănare ideatică izbitoare.
Florin Chitic nu este de-acord cu Claudia, şi spune că lui i-au plăcut primele 3 poezii, restul părându-i-se triste.
Pe de altă parte, Omul vineri sau Octavian Miclescu nu spune nimic deoarece cele mai bune idei s-au spus până acum şi într-adevăr este mai uşor să spui cât nu este, decât cât este. Are la ultima poezie un vers destul de puternic: „cum să susţii/ că ştii să înoţi” În rest, imagini uşor violente, cu tentă trist-suicidală.
*****
După o scurtă pauză de destindere şi dezbatere a unor idei a câtorva membri ai cenaclului, membrii s-au reunit la masa rotundă şi au continuat lecturarea textelor lui Florin Buzdugan.
ne suim în tei
frunzele te-ascund
iar umbra ta joacă prinsa cu mine
te sui în vârful teiului
iei stele şi (în joacă sau nu)
le-arunci în mine
eu mă feresc
şi urc în continuare
ajung în vârf dar tu te sui
dincolo de univers
îmi întinzi mâna cu tot cu unghii
eu m-agăţ de ele ca de nişte
trepte
apoi ne trezim şi ne spunem
– ’Neaţa!
noaptea asta e diferită faţă de celelalte nopţi;
în noaptea asta apa a luat
forma unei jumătateinimă
jumătateos
luna asta e diferită faţă de altă lună;
are o parte albă
o parte neagră
un yin-yang dezechilibrat
fiinţa asta e diferită faţă de celelalte fiinţe
e jumătateom
jumătatecarne
peste ei nu a suflat nimeni
Ca de obicei, domnul Constantin Dimofte a avut primul cuvânt şi a criticat dur textele spunând că sunt nişte cretinisme şi nişte idioţenii, adică textele nu transmit nimic şi sunt scrise într-un stil foarte pueril, pe-alocuri chiar superficial.
Octavian Miclescu a continuat seria opiniilor critice şi a spus că primele două text sunt cât de cât bine scrise, însă al treilea text i se pare uşor pueril. Aceeaşi părere o are şi despre textele următoare.
Domnul Adrian Secară, pentru prima oară, a apreciat textele în sensul că de data asta Florin Buzdugan a ştiut unde să taie. Sunt texte banalizate pe-alocuri; sună bine, dar sunt şi uşor prozaice.
Andrei Velea a continuat seria, şi a spus că se poate observa o concizie a textelor, unitate textuală. Însă, fiindcă Florin Buzdugan are deja o oarecare experienţă în materie de şedinţă de cenaclu, i se pare că acesta încă se-ascunde în spatele unor idei puerile. Acesta trebuie să iasă din această cochilie în care s-a ascuns, trebuie să prindă mai mult curaj şi să înţeleagă faptul că nu se joacă cu luna şi cu stelele în poezia contemporană. Nu mai poţi continua aşa în poezia contemporană.
Astăzi efectiv trebuie scris în poezie felul în care iei stelele şi le arunci înspre fiinţa iubită, aşa cum spui în poemul în cauză. Trebuie să prinzi mai mult curaj, efectiv să devii corupt în materie de poezie.
Cristina Sava a fost avocatul diavolului şi a spus că, faţă de turile trecute, nu mai sunt la fel de mecanice, parcă a mai pus puţin suflet în poemele sale.
Octavian Miclescu s-a interpus între discursul domnului Valeriu Valegvi (pe care-l vom înscrie la final( şi a spus că este necesar ca din text să reiasă o bază de susţinere. Dar aici nu este cazul, textele sunt slabe, unele se sfârşesc brusc, altele sunt prea explicative, iar celelalte sunt estompate. Dar, totuşi, e un mic progres – spune domnul Adrian Secară.
În încheiere, pentru că era deja ora opt seara, iar oboseala îşi spunea cuvântul, domnul Valeriu Valegvi a fost de părere că aici textele sunt mai aerisite, expuse umorului atacat, involuntar. Se impune o abordare mai bărbătească a jocului şi nu a jucării jocului. Potenţialul artistic este totuşi real.
Aceasta a fost şedinţa de cenaclu a Cubului Critic OBLIO. Data viitoare este posibil să ne citească ori domnul Viorel Ştefănescu, ori Florin Chitic şi Samoilă Claudia.
Cei interesaţi de participare în cadrul cenaclului sunt aşteptaţi la Sala cu pian sau la Mansardă, la ora şase seara (18:00 sau 6:00 p.m.), odată la două săptămâni, în ziua de luni.
A consemnat în cronică Florin Buzdugan.
Cod
ne-am dat întâlnire la capătul speranţei.
cu buzele unite sub o floare de aşteptare
îngânam mersul palmelor
unul pe corpul celuilalt.
şhh… nu spune nimic
se aude un ticăit
care ţine locul vobelor prea multe.
să nu uiţi să-ţi iei cravata din foi ruginite
pe ea am însemnat tot ce sunt eu
mă simt bine să ştiu ,
că voi fi …
semnul tău de recunoaştere.
cineva mi-a suflat în palmă…
un cuvânt,
un zâmbet,
o adiere a unei unei priviri
în care m-am îmbrăcat.
un…străin
mi-a strecurat în urechi
şoapte tăcute
care mergeau agale prin mine
de parcă aş fi fost a lor.
nu ştiu ce căutau…
nu ştiu dacă aş fi avut ceva să le ofer!
un sezon neospitalier,
o pereche de buze muscate de ploaie,
adăpostul unei bătăi agresive
care trezeşte
cel mai adânc somn (Să-i dea cineva un titlu…)
Cubul Critic a ascultat-o pe Andra recitându-şi poemele, după care domnul profesor Contantin Dimofte a pus întrebarea (retorică) La ce ne ajută poezia? Şi tot dânsul dă replică: Poezia e un joc de imagini. Urmărim ceva? Orice poezie trebuie să aibă un scop mai înalt decât cel de a da bine pe hârtie. Iar după ce a citit textele Andrei s-a întrebat şi ne-a întrebat totodată La ce ne foloseşte poezia, dacă nu la a ne zgudui sufletul din temelii?
Nemulţumit de mesajul şi arhitectura poemelor Andrei, dl. Constantin Dimofte i-a recomandat acesteia să scrie doar când a descoperit un adevăr profund, nu în momentele de tensiune emoţională. Acesta era oarecum dezamăgit de textele Andrei pentru că, spre deosebire de textele precedente, acestea erau supeficiale, cu o inflaţie de metafore care sufocau textele. În fond, poezia nu este un bâlci, şi poezia nu poate exista fără idee, fără sentiment. Poezia trebuie să poarte cu sine o semnificaţie, altfel, aceasta nu se poate numi „poezie”!
Domnul Constantin Dimofte a conchis spunând: Gândiţi-vă mereu la semnificaţii, clipa trebuie să fie puternică şi luminoasă!
În continuare, domnul Valeriu Valegvi a considerat că ar fi de-ajuns să spună că ceea ce studiază Andra la facultate (Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism) îşi pune amprenta pe ceea ce scrie. Acesta din urmă referindu-se că poezia citită este o poezie de tip jurnalistic, într-un registru semi-oficial şi obiectiv. Din păcate dânsul a spus părerile aferente poeziei mult prea repede şi nu am reuşit decât să redau ceea ce am înţeles eu, umilul scrib.
Când a venit rândul lui Adrian Secară, dânsul a spus următoarele: Dacă ar exista în Adevărul de Seară o rubrică de poezie, Andra s-ar putea abona să scrie în rubrica respectivă. N-am găsit niciun poem cap-coadă – faţă de textele anterioare. Continui în nota ta de „disperare”. Acesta i-a sugerat Andrei ca, data viitoare când mai scrie, să se privească pasiv, de undeva de sus (un fel de obiectivizare faţă de propriu ei eu, dar în acelaşi timp o analizare şi o transpunere în plan afectiv a lumii înconjurătoare. O meditaţie adică – n.n.)
Continuând cronica pe care am început s-o redactez, şi spun că Andrei Velea considera (sau consideră încă, având în vedere faptul că vorbele rămân la un prezent metafizic, într-o notă de glumă literară) că textele sunt puţin diluate. Acesta observă sforţarea Andrei de a concentra pe ici pe colo textele, încercarea ei de a se revolta, însă, crede el, este o revoltă pierdută, fără sfârşit.
Poezia Nimic nou sub soare este o idee tipică, pentru că mai toţi scriem poezii dimineaţa. Nu eşti foarte convingătoare; eşti indecisă, prinsă între două stări. Ai încercat să faci un paradox, dar, de fapt, ai ajuns la un lucru comun. Trebuie să revii mereu cu o viziune diferită asupra poeziei. Fă-ţi o viziune proprie şi personală – au fost părerile critice şi sfaturile spuse de Andrei
Domnul profesor Nicolae Colceriu a venit cu o propunere: „în cadrul unui cenaclu, trebuie să existe pregătirea copiilor ce citesc, din punct de vedere teoreticm ceea ce se numeşte Teoria Artei, cum ar fi dubla intenţie a limbajului. Să explicăm nişte termeni care par foarte uzuali, dar care să însemne cu totul şi cu totul altceva.
Acesta spune că ceea ce are în faţa ochilor sunt texte, câtă poezie conţin ele –rămâne de văzut. Dânsul crede că promisiuni sunt, dând exemple de versuri precum: ne-am dat întâlnire la capătul speranţei (Cod); destinul ne e tipărit/ în căni pline/ de cerneală roşie… (Care cum poate)
– aceste versuri trebuie integrate într-un text poetic propriu–zis. De aceea trebuie şi îndrumări. Nu trebue să repetăm ce spun alţii. Trebuie să facem ceea ce au făcut alţii, iar când vedem cât de greu e, trebuie să facem altfel decât ei. Sunt texte aşezate sub formă de versificaţie, dar sunt şi versuri cu adevărat preţioase. Acestea au fost vorbele dl. prof. Nicolae Colceriu.
Revin puţin la domnul Valeriu Valegvi şi continui cu vorbele dânsului uşor dezamăgit. El avea o impresie diferită data trecută, şi crede că, odată ce-a atins o anumită înălţime, la Andra, acea înălţime devine etalon. Este de acord că studiile (aprofundate sau nu) îşi pun amprenta. Sunt texte, în majoritatea lor, dar sunt şi texte poetice. Acesta consideră că predomină un ton colocvial – bun, sau nu.
Textele, în viziunea lui Valeriu Valegvi, sunt unitare prin curentul oralităţii ce le străbate. O sfătuieşte pe Andra să facă o scurtcircuitare a sensurilor, dând un exemplu de vers poetic:
„axul inimii pendulează
între natura moartă
şi omul viu” (Care cum poate) Dânsul şi-a încheiat discursul critic spunând că aceste versuri sunt mişcări textuale/ textualiste.
Continui să scriu şi spun aşa: Claudia Samoilă crede că textele au aceleaşi idei, asta dându-le această asemănare ideatică izbitoare.
Florin Chitic nu este de-acord cu Claudia, şi spune că lui i-au plăcut primele 3 poezii, restul părându-i-se triste.
Pe de altă parte, Omul vineri sau Octavian Miclescu nu spune nimic deoarece cele mai bune idei s-au spus până acum şi într-adevăr este mai uşor să spui cât nu este, decât cât este. Are la ultima poezie un vers destul de puternic: „cum să susţii/ că ştii să înoţi” În rest, imagini uşor violente, cu tentă trist-suicidală.
*****
După o scurtă pauză de destindere şi dezbatere a unor idei a câtorva membri ai cenaclului, membrii s-au reunit la masa rotundă şi au continuat lecturarea textelor lui Florin Buzdugan.
ne suim în tei
frunzele te-ascund
iar umbra ta joacă prinsa cu mine
te sui în vârful teiului
iei stele şi (în joacă sau nu)
le-arunci în mine
eu mă feresc
şi urc în continuare
ajung în vârf dar tu te sui
dincolo de univers
îmi întinzi mâna cu tot cu unghii
eu m-agăţ de ele ca de nişte
trepte
apoi ne trezim şi ne spunem
– ’Neaţa!
noaptea asta e diferită faţă de celelalte nopţi;
în noaptea asta apa a luat
forma unei jumătateinimă
jumătateos
luna asta e diferită faţă de altă lună;
are o parte albă
o parte neagră
un yin-yang dezechilibrat
fiinţa asta e diferită faţă de celelalte fiinţe
e jumătateom
jumătatecarne
peste ei nu a suflat nimeni
Ca de obicei, domnul Constantin Dimofte a avut primul cuvânt şi a criticat dur textele spunând că sunt nişte cretinisme şi nişte idioţenii, adică textele nu transmit nimic şi sunt scrise într-un stil foarte pueril, pe-alocuri chiar superficial.
Octavian Miclescu a continuat seria opiniilor critice şi a spus că primele două text sunt cât de cât bine scrise, însă al treilea text i se pare uşor pueril. Aceeaşi părere o are şi despre textele următoare.
Domnul Adrian Secară, pentru prima oară, a apreciat textele în sensul că de data asta Florin Buzdugan a ştiut unde să taie. Sunt texte banalizate pe-alocuri; sună bine, dar sunt şi uşor prozaice.
Andrei Velea a continuat seria, şi a spus că se poate observa o concizie a textelor, unitate textuală. Însă, fiindcă Florin Buzdugan are deja o oarecare experienţă în materie de şedinţă de cenaclu, i se pare că acesta încă se-ascunde în spatele unor idei puerile. Acesta trebuie să iasă din această cochilie în care s-a ascuns, trebuie să prindă mai mult curaj şi să înţeleagă faptul că nu se joacă cu luna şi cu stelele în poezia contemporană. Nu mai poţi continua aşa în poezia contemporană.
Astăzi efectiv trebuie scris în poezie felul în care iei stelele şi le arunci înspre fiinţa iubită, aşa cum spui în poemul în cauză. Trebuie să prinzi mai mult curaj, efectiv să devii corupt în materie de poezie.
Cristina Sava a fost avocatul diavolului şi a spus că, faţă de turile trecute, nu mai sunt la fel de mecanice, parcă a mai pus puţin suflet în poemele sale.
Octavian Miclescu s-a interpus între discursul domnului Valeriu Valegvi (pe care-l vom înscrie la final( şi a spus că este necesar ca din text să reiasă o bază de susţinere. Dar aici nu este cazul, textele sunt slabe, unele se sfârşesc brusc, altele sunt prea explicative, iar celelalte sunt estompate. Dar, totuşi, e un mic progres – spune domnul Adrian Secară.
În încheiere, pentru că era deja ora opt seara, iar oboseala îşi spunea cuvântul, domnul Valeriu Valegvi a fost de părere că aici textele sunt mai aerisite, expuse umorului atacat, involuntar. Se impune o abordare mai bărbătească a jocului şi nu a jucării jocului. Potenţialul artistic este totuşi real.
Aceasta a fost şedinţa de cenaclu a Cubului Critic OBLIO. Data viitoare este posibil să ne citească ori domnul Viorel Ştefănescu, ori Florin Chitic şi Samoilă Claudia.
Cei interesaţi de participare în cadrul cenaclului sunt aşteptaţi la Sala cu pian sau la Mansardă, la ora şase seara (18:00 sau 6:00 p.m.), odată la două săptămâni, în ziua de luni.
A consemnat în cronică Florin Buzdugan.
vineri, 10 septembrie 2010
joi, 9 septembrie 2010
Calendar
Sedintele Cubului critic OBLIO vor avea loc in urmatoarele date: 27 septembrie, 11 si 25 octombrie, 15 si 29 noiembrie, 13 decembrie, 10 si 24 ianuarie 2011.
Sediul: Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, orele 18.
Sediul: Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, orele 18.
miercuri, 8 septembrie 2010
Incepem activitatea pe 27 septembrie!!!
Lume, Lume,
reincepem activitatea la Cubul critic Oblio in ziua de luni, 27 septembrie 2010, orele 18.00, Centrul Cultural Dunarea de Jos (langa Teatrul Dramatic).
Va citi poezie Andra Pelineagra.
Va asteptam cu drag!!!
reincepem activitatea la Cubul critic Oblio in ziua de luni, 27 septembrie 2010, orele 18.00, Centrul Cultural Dunarea de Jos (langa Teatrul Dramatic).
Va citi poezie Andra Pelineagra.
Va asteptam cu drag!!!
marți, 10 august 2010
vineri, 30 iulie 2010
vineri, 16 iulie 2010
luni, 21 iunie 2010
ANUNT
Următoarea şedinţă a Cenaclului CUBUL CRITIC OBLIO va avea loc luni, 5 iulie 2010, orele 18, în condiţiile ştiute.
miercuri, 16 iunie 2010
Sedinta 14, Andra Pelineagră, Eu în cuvinte
~14 iunie 2010~
Andra Pelineagră
din fructul vieţii
plăcerile vieţii mi le-am numărat
în agude…
le-am călcat în picioare una câte una
şi m-am gândit că strivesc vulcanul noroios.
am gustat agude acre si am crezut că
sunt mai bune decât un “te iubesc”
după care devii diabetic.
am mâncat agude negre
ce mi-au pătat
fanteziile
care oricum zăceau cu mine în pat
ca o pieliţă moartă.
mi-am numărat ura în agude
şi mi-am dat seama
că nu sunt suficiente în copac.
mi-am numărat dragostea în agude
şi am găsit doar 2 pe jos.
am călcat peste agude…
am înmulţit eu cu mine
şi mi- a dat zero.
proastă matematică!
universul nu se simte prea bine
sens nou…
căutare fără interjecţii
şi libertate aspră a rotunjirilor
ce se vor a fi…
şi atât.
m-a plimbat universul rotund
şi parcă asistam la o paradă de modă a
unor arătări strâmbe.
umbre schimonosite se rugau,
făcând incantaţii
cu aburii ieşiţi din ceruri.
fierbea luna,
clocoteau valurile de bolovani
ce cădeau
peste făgăduinţa unor spirite
mincinoase.
probleme de limbaj
picăturile
ce cad pe asfalt in ritm de raggae…
formează curcubeul zilelor
ce se împiedică de semnul întrebării.
cioturile de glas care mai strigau
au fost anihilate de
paralizante din “azi nu”.
scriu un manifest,
răguşit-
pe un teren rârâit şi peltic
pentru suflete ce nu merg
la logoped
averse…
am cratere în ochi…
acolo am adunat toată furtuna!
am strigat
să vină potopu`!!!!!!!
cu pumnnii timpului,
cu ploaie de gemete ale suflelor
cu guri rotunde
ce înghit flămânde, goluri de venin.
ia foc pământul-
de greutatea picioarelor
ce se sprijina pe el
Să fie prăpăd….
de cod galben
în toată regiunea fiinţei
aş vrea să mă lipesc, dar nu pot!
s-au despărţit sufletele din mine!
Nu ştiu încotro s-o apuce
şi aleg drumuri diferite!
Fără să vreau mi s-au spart
şi imaginile alb negru
ce îmbinau ca un puzzle
frânturi
de emoţii şi viaţă.
gândurile…
nu fac bine!
pompează resturi de simţiri…
mucegăite.
cumpăr o altă lume
am o vânătaie în partea
stângă
a sufletului
l-a lovit sângele din plin!
sufăr
ascult
pierd
iau
mă rog
ce poţi să faci când
nu mai ai
ce face?
mi-e prea mare lumea asta
şi nici să o strâmtez nu merge
singura putere care mi-a ramas e să-mi
acordez strigătul ….grav
o să sculte cineva… o notă
noapte bună!
zac dorinţele….
stau bolnave, sângerează!
îsi cauta bandaje din iluzii,
dar rămân toate o rană.
unde ajung prin jocul ăsta sinistru al imaginarului?
corpul se dezbracă încercând să se deghizeze!
cici mâna care-mi mângâia creştetul gândurilor nu o mai simt…
pe strada din mine e pustiu!
nu mai arde nicio certitudine ,
nu mai mişcă nicio vertebră,
nu mai adie niciun cheag roşu…
totul doarme,
până şi creierul meu şi-a pus pijamalele.
cenuşă
am băut demult cenuşa zâmbetului!
mi-au transpirat amigdalele strigând în zadar!
mi s-au scuturat neuronii de bruma înverşunării!
negaţia a devenit briceagul ce sfârtecă sufletul ponosit…
ce sunt visele?
zdrenţe,
aruncate la gunoi,
ce împrăştie parfum de ruină!
beau sarea din ochi înghiţind hapsân,
roagă-te suflete drag!
pentru un parastas demn de firea ta,
cu fanfară din urletele sălbatice ale clipelor bolnave.
strigă-ţi moartea…
cu sunete înghipsate în veşmântul stridenţei!
zbiară suflete!
până îţi răguşesc corzile!
iar dacă te aude cineva…
îţi las pe-un bilet de cenuşă adresa mea!
canini
mi-au crescut canini pe dinăuntru!
îi aud cum rod din pereţii interiorului,
stricând întreaga construcţie…
le simt colţii cum se înfig în moalele creierului
şi din el…
gânduri şiroaie, curg haotic, în tot corpul!
mi-am promis că ţin post existenţial….
nu mă mai înfrupt cu sentimente!
canini disperaţi…
au molfait până şi urma din mine!
între uman si banca divină
am făcut un credit…
m-am împrumutat de la Dumnezeu
de mine
iar acum plătesc rate…
din sentimente
cu dobânzi imense.
mă bucură faptul că nu am fost facută
pe sistem ipotecar pentru că
la câte fericiri am de plătit,
aş fi rămas
fără mine.
Andra Pelineagră
din fructul vieţii
plăcerile vieţii mi le-am numărat
în agude…
le-am călcat în picioare una câte una
şi m-am gândit că strivesc vulcanul noroios.
am gustat agude acre si am crezut că
sunt mai bune decât un “te iubesc”
după care devii diabetic.
am mâncat agude negre
ce mi-au pătat
fanteziile
care oricum zăceau cu mine în pat
ca o pieliţă moartă.
mi-am numărat ura în agude
şi mi-am dat seama
că nu sunt suficiente în copac.
mi-am numărat dragostea în agude
şi am găsit doar 2 pe jos.
am călcat peste agude…
am înmulţit eu cu mine
şi mi- a dat zero.
proastă matematică!
universul nu se simte prea bine
sens nou…
căutare fără interjecţii
şi libertate aspră a rotunjirilor
ce se vor a fi…
şi atât.
m-a plimbat universul rotund
şi parcă asistam la o paradă de modă a
unor arătări strâmbe.
umbre schimonosite se rugau,
făcând incantaţii
cu aburii ieşiţi din ceruri.
fierbea luna,
clocoteau valurile de bolovani
ce cădeau
peste făgăduinţa unor spirite
mincinoase.
probleme de limbaj
picăturile
ce cad pe asfalt in ritm de raggae…
formează curcubeul zilelor
ce se împiedică de semnul întrebării.
cioturile de glas care mai strigau
au fost anihilate de
paralizante din “azi nu”.
scriu un manifest,
răguşit-
pe un teren rârâit şi peltic
pentru suflete ce nu merg
la logoped
averse…
am cratere în ochi…
acolo am adunat toată furtuna!
am strigat
să vină potopu`!!!!!!!
cu pumnnii timpului,
cu ploaie de gemete ale suflelor
cu guri rotunde
ce înghit flămânde, goluri de venin.
ia foc pământul-
de greutatea picioarelor
ce se sprijina pe el
Să fie prăpăd….
de cod galben
în toată regiunea fiinţei
aş vrea să mă lipesc, dar nu pot!
s-au despărţit sufletele din mine!
Nu ştiu încotro s-o apuce
şi aleg drumuri diferite!
Fără să vreau mi s-au spart
şi imaginile alb negru
ce îmbinau ca un puzzle
frânturi
de emoţii şi viaţă.
gândurile…
nu fac bine!
pompează resturi de simţiri…
mucegăite.
cumpăr o altă lume
am o vânătaie în partea
stângă
a sufletului
l-a lovit sângele din plin!
sufăr
ascult
pierd
iau
mă rog
ce poţi să faci când
nu mai ai
ce face?
mi-e prea mare lumea asta
şi nici să o strâmtez nu merge
singura putere care mi-a ramas e să-mi
acordez strigătul ….grav
o să sculte cineva… o notă
noapte bună!
zac dorinţele….
stau bolnave, sângerează!
îsi cauta bandaje din iluzii,
dar rămân toate o rană.
unde ajung prin jocul ăsta sinistru al imaginarului?
corpul se dezbracă încercând să se deghizeze!
cici mâna care-mi mângâia creştetul gândurilor nu o mai simt…
pe strada din mine e pustiu!
nu mai arde nicio certitudine ,
nu mai mişcă nicio vertebră,
nu mai adie niciun cheag roşu…
totul doarme,
până şi creierul meu şi-a pus pijamalele.
cenuşă
am băut demult cenuşa zâmbetului!
mi-au transpirat amigdalele strigând în zadar!
mi s-au scuturat neuronii de bruma înverşunării!
negaţia a devenit briceagul ce sfârtecă sufletul ponosit…
ce sunt visele?
zdrenţe,
aruncate la gunoi,
ce împrăştie parfum de ruină!
beau sarea din ochi înghiţind hapsân,
roagă-te suflete drag!
pentru un parastas demn de firea ta,
cu fanfară din urletele sălbatice ale clipelor bolnave.
strigă-ţi moartea…
cu sunete înghipsate în veşmântul stridenţei!
zbiară suflete!
până îţi răguşesc corzile!
iar dacă te aude cineva…
îţi las pe-un bilet de cenuşă adresa mea!
canini
mi-au crescut canini pe dinăuntru!
îi aud cum rod din pereţii interiorului,
stricând întreaga construcţie…
le simt colţii cum se înfig în moalele creierului
şi din el…
gânduri şiroaie, curg haotic, în tot corpul!
mi-am promis că ţin post existenţial….
nu mă mai înfrupt cu sentimente!
canini disperaţi…
au molfait până şi urma din mine!
între uman si banca divină
am făcut un credit…
m-am împrumutat de la Dumnezeu
de mine
iar acum plătesc rate…
din sentimente
cu dobânzi imense.
mă bucură faptul că nu am fost facută
pe sistem ipotecar pentru că
la câte fericiri am de plătit,
aş fi rămas
fără mine.
joi, 10 iunie 2010
Anunt
Urmatoarea sedinta de cenaclu: luni 14 iunie, aceeasi ora, acelasi loc. Citesc Andra Pelineagra si Andrei Velea.
vineri, 21 mai 2010
vineri, 7 mai 2010
Sedinta 11, Matei Leonard, De ce au ajuns comuniştii pe Lună
~26 aprilie 2010~
MATEI LEONARD
de ce au ajuns comuniştii pe Lună
*
celor care au plătit cu viata
frica unui popor
-I-
becurile erau numărate
şi orice discuţie
era despre provizii
de becuri şi de salam
mai aveam nevoie de lumină
şi stelele se ocupau de asta
ele mânjeau treptele cu lumină
şi ajutau jumătatea lunii
să se caţere pe crengi
-II-
Ana iubeşte pe Ionuţ
aşa scria pe copac
şi numai pe el
continua pe următorul
şi aceşti copaci creşteau mult
mai repede
se scuturau de frunze
înmugureau
şi plesneau varul
de pe trunchi
copiii nu-i mai puteau cuprinde
nici câte cinci
cu ghiozdane cu tot
pisicile săreau de la etajul doi
şi-şi rupeau gâtul
drujba huruia cu şenila descusută
nici scorbura nu a avut timp
să adăpostească pe nimeni
bine că au fost nişte copii
spuneau copacii
nu au avut forţă
spunea unul
doar scoarţa a fost afectată
ofta uşurat al doilea
şi nu se observă
altfel construiau blocuri peste noi
şi amândoi trosnind
la cât de mult ne-am mărit
se poate vedea doar de pe Lună
Ana iubeşte pe Ionuţ
şi numai pe el
-III-
întunericul ne îndesa raci în urechi
numai unul
un nebun striga în faţa
aprozarului
jos dictatorul
şi racii perforau timpanele celorlalţi
satisfăcuţi că pot să se ascundă
atât de adânc
In dialog cu al Treilea
*
primul: sunt sătul de gândurile
care atârnă în Dunăre
şi care nu pleacă la vale
spre Estuar
am tăceri
pe care nu le mai găsesc
şi am ajuns să respir
printr-o trestie goală
al doilea: atunci să tăiem
cercurile copacilor
cu fierastrăul Noi doi
noi Doi
şi lama să stea dreaptă
la fiecare hotar
să putem astfel dispărea
din sângele acesta
tragându-ne de picioare
al Treilea (pe care nu îl vedem):
nu e nevoie de porturi
nu vom acosta nicăieri
nici de corabii şi nici de apă
………………………………………………………………...
putem sa ne strigăm
fără să ne cunoaştem numele
………………………………………………………………..
nu vom impărţi nimic
toate sunt ale noastre
………………………………………………………………
imn închinat Apei
*
frumuseţe
cristalurile tale trimise de Dumnezeu
sculptează în noi
candelabre de iubire
palmele făcute căuş în fericirea strălucitoare
a Râului
desfac inima de teamă şi suspiciune
şi curgerea noastră dă viaţă Pietrelor
roua îmbobocită dimineaţa
ne ascunde mândria în iarbă
ploaia ne iartă cu stropi lungi
şi din petale de crin se dilată Pământul
oceanul ne eliberează de orizonturi
şi ne căţărăm pe Soare
ceaţa în care plonjează paianjenul
ne leagă Cuvintele de cer
respiratia se răsuceşte cu fiecare val
si aripi de pescăruş ne curăţă ochii
frumuseţe
cristalurile tale trimise de Dumnezeu
sculptează în noi
candelabre de iubire
palmele făcute căuş în fericirea strălucitoare
a Râului
desfac inima de teamă şi suspiciune
şi curgerea noastră dă viaţă Pietrelor
poemul globulelor roşii presate în egou
*
cu atenţia pe apariţiile mutante din
tabelul lui Mendeleev
şi suma blocurilor mânjite de ketchup
cu faţa la apus
în luna cu erupţii vulcanice din
toba de eşapament
caietul scăpat in tuş
înregistrează
alb pe negru
etapele părăsirii şi al bolilor
genetice
cum folosesc vergeaua de măslin
ca antibiotic
în timpul emisiunilor T.V.
despre zodiace
în New-York
la oră de vârf
în căutarea unor hambare de ţiţei
înfiinţez
un cenaclu de contabili
intransigenţi
cu splina in stare de şoc
bătand ritmic în
asfaltul cleios
pe locul în care se
reciclează cuie
şi cioburi ale
oglinzilor de Murano
MATEI LEONARD
de ce au ajuns comuniştii pe Lună
*
celor care au plătit cu viata
frica unui popor
-I-
becurile erau numărate
şi orice discuţie
era despre provizii
de becuri şi de salam
mai aveam nevoie de lumină
şi stelele se ocupau de asta
ele mânjeau treptele cu lumină
şi ajutau jumătatea lunii
să se caţere pe crengi
-II-
Ana iubeşte pe Ionuţ
aşa scria pe copac
şi numai pe el
continua pe următorul
şi aceşti copaci creşteau mult
mai repede
se scuturau de frunze
înmugureau
şi plesneau varul
de pe trunchi
copiii nu-i mai puteau cuprinde
nici câte cinci
cu ghiozdane cu tot
pisicile săreau de la etajul doi
şi-şi rupeau gâtul
drujba huruia cu şenila descusută
nici scorbura nu a avut timp
să adăpostească pe nimeni
bine că au fost nişte copii
spuneau copacii
nu au avut forţă
spunea unul
doar scoarţa a fost afectată
ofta uşurat al doilea
şi nu se observă
altfel construiau blocuri peste noi
şi amândoi trosnind
la cât de mult ne-am mărit
se poate vedea doar de pe Lună
Ana iubeşte pe Ionuţ
şi numai pe el
-III-
întunericul ne îndesa raci în urechi
numai unul
un nebun striga în faţa
aprozarului
jos dictatorul
şi racii perforau timpanele celorlalţi
satisfăcuţi că pot să se ascundă
atât de adânc
In dialog cu al Treilea
*
primul: sunt sătul de gândurile
care atârnă în Dunăre
şi care nu pleacă la vale
spre Estuar
am tăceri
pe care nu le mai găsesc
şi am ajuns să respir
printr-o trestie goală
al doilea: atunci să tăiem
cercurile copacilor
cu fierastrăul Noi doi
noi Doi
şi lama să stea dreaptă
la fiecare hotar
să putem astfel dispărea
din sângele acesta
tragându-ne de picioare
al Treilea (pe care nu îl vedem):
nu e nevoie de porturi
nu vom acosta nicăieri
nici de corabii şi nici de apă
………………………………………………………………...
putem sa ne strigăm
fără să ne cunoaştem numele
………………………………………………………………..
nu vom impărţi nimic
toate sunt ale noastre
………………………………………………………………
imn închinat Apei
*
frumuseţe
cristalurile tale trimise de Dumnezeu
sculptează în noi
candelabre de iubire
palmele făcute căuş în fericirea strălucitoare
a Râului
desfac inima de teamă şi suspiciune
şi curgerea noastră dă viaţă Pietrelor
roua îmbobocită dimineaţa
ne ascunde mândria în iarbă
ploaia ne iartă cu stropi lungi
şi din petale de crin se dilată Pământul
oceanul ne eliberează de orizonturi
şi ne căţărăm pe Soare
ceaţa în care plonjează paianjenul
ne leagă Cuvintele de cer
respiratia se răsuceşte cu fiecare val
si aripi de pescăruş ne curăţă ochii
frumuseţe
cristalurile tale trimise de Dumnezeu
sculptează în noi
candelabre de iubire
palmele făcute căuş în fericirea strălucitoare
a Râului
desfac inima de teamă şi suspiciune
şi curgerea noastră dă viaţă Pietrelor
poemul globulelor roşii presate în egou
*
cu atenţia pe apariţiile mutante din
tabelul lui Mendeleev
şi suma blocurilor mânjite de ketchup
cu faţa la apus
în luna cu erupţii vulcanice din
toba de eşapament
caietul scăpat in tuş
înregistrează
alb pe negru
etapele părăsirii şi al bolilor
genetice
cum folosesc vergeaua de măslin
ca antibiotic
în timpul emisiunilor T.V.
despre zodiace
în New-York
la oră de vârf
în căutarea unor hambare de ţiţei
înfiinţez
un cenaclu de contabili
intransigenţi
cu splina in stare de şoc
bătand ritmic în
asfaltul cleios
pe locul în care se
reciclează cuie
şi cioburi ale
oglinzilor de Murano
vineri, 9 aprilie 2010
Stela Iorga - Ziaristica la domiciliu
Lansare de carte la Centrul Cultural Dunărea de JosLuni, 12 aprilie 2010, la orele 17.15, la Mansarda Centrului Cultural Dunărea de Jos va avea loc lansarea celei de-a treia cărţi de poezie a Stelei Iorga, „Ziaristică la domiciliu”, apărută la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos. Lansarea va fi urmată de şedinţa obişnuită a Cubului Critic Oblio, cenaclul ce activează în cadrul Centrului Cultural.
marți, 16 martie 2010
EVENIMENT: Ziua mondială a poeziei
Ziua mondială a poeziei
Cubul critic OBLIO vă recomandă evenimentul “Blues poems. O felie de poezie”.
Evenimentul va avea loc duminică 21 martie, orele 19.00, Hotel Mercur, Galaţi.
Invitaţiile se pot procura la preţ redus (20 RON) de la editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, lângă Teatrul Dramatic.
Mai multe detalii in afiş.
Sedinta 8, Cristian Bercaru, Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri
~15 martie 2010~
Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri
CRISTIAN VALENTIN BERCARU
Deoarece numerele şi pictura sunt diametral opuse, imaginea digitala apare ca fiind prima schimbare în acest sens. O imagine este o percepţie concretă încorporată într-un obiect fizic. Un număr însă este un concept invizibil, abstract, care aparţine simbolurilor formale. Principiile estetice care ne ghidează aprecierea unei imagini nu au nici o relevanţă aplicate digitalului, şi regulile matematice care guvernează formulele raţionale nu au nici o aplicare în artă. „Pictură de numere” este un apelativ folosit în zona artei pentru imaginea digitală, ceea ce se poate produce printr-o astfel de imagine, o reproducere rapidă, dacă nu instantanee a unui, aşa-zis obiect de arta, devine o sintagma ridicolă.
În ciuda acestor critici, computerele s-au infiltrat cu brio în ceea ce numim comunicarea de zi cu zi, unde se ingeră şi digeră o cantitate mare de imagine digitală. Computerul acompaniază imaginile şi umple teatrul civilizaţiei fiind modelatorul imaginilor din reviste, jurnale, ziare sau cinematografe. În decursul a două decenii arta procesată pe, şi de, computer şi-a creat un nou rol şi uneori întrece chiar unele dintre metodele tradiţionale din sânul ei. Computerul vine astfel să sporească potenţialul creativ al artistului, dar mai mult decât atât, computerul devine instrumentul prin care un artist câştigă un control imens asupra procesului său de creaţie.
Un alt efect al acestei atingeri dintre înalta tehnologie şi artă este extinderea acesteia din urmă şi către alte forme de exprimare culturală. Astfel se creează o zonă nouă de inter-culturalitate unde pot fi depăşite bariere precum cele politice sau geografice sau de alta natura.
Imaginea a jucat un rol important în cultura multor veacuri şi pentru diferite popoare, în mai toate cazurile spectatorul se foloseşte de ceea ce numim reprezentare. Prin aceasta el poate intra într-un spaţiu nou, spaţiul artistic, unde percepţia, orientarea estetică şi întreaga sa evoluţie ca şi spectator este canalizată de către imagine şi de ceea ce reprezintă. Interesant este că o imagine nu ne lasă cu nici o alternativă de a-i verifica veridicitatea, o imagine artistica nu are nici o legătură cu ceea ce putem numi adevărat sau fals. Ea se exclude prezentului verificabil şi rămâne o reprezentare pe care suntem forţaţi să o credem, asta şi deoarece, de cele mai multe ori această reprezentare se pliază pe experienţa noastră cu obiectul reprezentat.
Artisticul are tendinţa de a izola realitatea de imaginea pe care o produce, raţiunea acestui lucru stă tocmai în faptul că prin asta reprezentarea artistică îşi păstrează consistenţa şi poate fi păstrată în timp neatinsă de alterarea realităţi. De fapt singura realitate pe care o alipim unei imagini este tocmai cea scoasă din reprezentările noastre anterioare.
Computerul aduce o paletă nouă de interacţiuni pe acest plan, deoarece el operează în deosebi numai cu astfel de imagini. O imagine digitală, pe lângă faptul că moşteneşte toate elementele anteriorilor ei mai aduce şi o nouă vitalitate care angajează spectatorul într-o nouă şi mai personală relaţie cu imaginea. Computerul ne deschide fondul nostru cultural suprasaturat de imagine către universul digital compus din numere care în mod ciudat sunt capabile să ajungă astfel la noi. Prezenţa noastră individuală este expediată unui subiect al reprezentaţiei digitale şi vice versa.
Materialele şi instrumentele pe care le deţine un artist în ajută pe acesta să definească caracterul artei sale cum de altfel este dificil să ne imaginăm un Rembrandt pictând cu tempera în loc de uleiuri. Din acest motiv, orice inovaţie în domeniul materialelor şi a instrumentelor, orice avantaj tehnologic pare să extindă resursele artei aducând artistului mai multe posibilităţi de alegere, mai multe moduri de a crea.
Instrumentele au rolul de amplifica puterea noastră asupra altor obiecte din jurul nostru, şi nu numai, astfel printr-un obiectiv putem vedea de la o distanţă mare care ne este imposibilă în mod normal, ori cum locomotiva străbate distanţe mari într-un timp scurt, un lucru imposibil fără instrumente şi tehnologie.
Resursele unei arte nu se reduc la simple materiale fizice şi procese. Fiecare proces are ataşat lui credinţe, practice şi convenţii care ne afectează înţelegere şi citirea imaginii iar artistul încearcă să-şi atingă efectul dorit. Odată cu alterarea credinţelor şi practicilor, artistul poate găsi că anumite tipuri de efecte nu mai pot fi obţinute.
Dar înainte de a discuta despre fotografia digitală trebuie să înţelegem fotografia tradiţională, şi mai apoi să introducem această nouă tehnologie.
Sunt multe lucruri pe care fotografia le aduce repertoriului practicii de imagine: rapiditatea şi uşurinţa procesului, un nou standard de precizie şi acurateţe şi o apropiere mult mai experimentală şi informală a compoziţiei şi subiectului în cauză. Dar probabil cea mai distinctă a fost statutul perspectivei imaginii fotografice, un statut anunţat de natura mecanică a producerii. Fotografia pare a avea o conexiune specială cu realitatea şi o independenţă a intenţiei fotografului. Ca de exemplu: dacă avem un cal într-o fotografie noi avem deja intuiţia faptului că a existat un cal în faţa aparatului deoarece calul nu putea fi produs de imaginaţia fotografului. Din acest motiv despre fotografie se poate zice că verifică existenţa subiectului ei într-o manieră în care pictura nu poate. Fotografia cere existenţa efectivă a calului pentru că la rândul ei să poată exista. În timp ce pictura poate depinde doar de imaginaţia artistului. Această apropiată conexiune dintre ceea ce fotografia arată şi ceea ce există în lume este ceea ce unii numesc „transparenţa” fotografiei, ori „realismul” fotografiei.
În adevăr o fotografie poate fi departe de obiectivitate în felul cum este prezentat subiectul, alegerile fotografului în ceea ce priveşte unghiul camerei, lumină şi încadrare. Mai mult decât atât, caracteristica mediului – bidimensional, delimitarea imaginii, pentru a folosi opţiunea alb-negru – toate contribuie la o divergenţă între ceea ce vedem într-o fotografie şi ceea ce trebuie să vedem în persoană. Bineînţeles conştiinţa noastră priveşte toţi aceşti factori fără să schimbe felul de a vedea fotografia – ca având o conexiune specială cu realitatea.
Fotografia pare să arate ceva ciudat şi nesurprins despre cum arată lumea şi începem să găsim decalaje între ceea ce ne arată fotografia şi ceea ce noi ştim că este cu adevărat. Acest mod prin care noi percepem distorsionările fotografiei joacă un rol important ca şi impact estetic. Putem observa acest lucru pe anumite exemple de transformări fotografice şi comparându-le cu exemple corespondente din pictură. Aceasta de asemenea poate demara într-un proces de de-familiarizare a obiectelor comune. Însă diferenţa produsă de pictură şi aceea a unei fotografii nu ţine doar de materiale şi procedee utilizate.
O imagine digitală este o imagine făcută pe un grilaj de unităţi discrete cunoscute ca pixeli. Cu numere folosite pentru a specifica culorile sau umbrele pentru fiecare pixel, imaginile pot fi stocate electronic, copiate, transmise şi printate. Pot fi, însă şi alterate în nenumărate moduri.
Interacţiunea dintre imaginea digitală şi fotografie este făcută posibilă prin faptul că fotografia clasică poate fi scanată şi convertită la un format digital. O linie curbă şi gradaţiile tonale a fotografiei sunt convertite în paşii discreţi ai grilului. Mai mult, camera digitală poate fi folosită pentru a captura imagini din lume electronic pe disk, întrecând procesul foto chimic.
Odată ce o imagine este în format digital, componentele ei pot fi rearanjate, extinse, şterse şi într-un oarecare mod modificate înainte de a fi printate, procese făcute toate uşor de un software proiectat special pentru acest lucru.
Produsul digital al acestei noi libertăţi creative nu mai este totuşi o fotografie. Se poate spune că imaginea digitală este la fel de diferită de fotografie precum aceasta este de pictură. Cu variaţiile spaţiale şi tonale continue, fotografia conţine o cantitate indeterminată de informaţie şi poate fi indefinit lărgită pentru a arăta „detalii” mari. Imaginile digitale conţin totuşi o cantitate fixă de informaţii, lărgirea dincolo de punctul de unde ele îşi revelă componentele grilului şi nu mai poate încorpora noi informaţii. Componentele discrete a unei imagini digitale, pe de cealaltă parte, permite o reproducere fidelă, astfel că copia unei imagini digitale este de neatins faţă de original. Asemănător fotografia subtil gradată nu poate fi exact reprodusă, astfel că fotografia fotografiei nu va avea niciodată precizia originalului.
Dar posibil cea mai importantă diferenţiere dintre cele două tipuri de imagine pot fi găsite în divergenţele care sunt faţă de predispunerea la alterare. Această diferenţă este semnificativă, deoarece imaginea digitală moşteneşte o alterabilitate care nu-i dă credibilitatea atributelor unei fotografii.
O alterare fotografică de succes necesită o iscusinţă a modelării unor suprafeţe fragile. Imaginile digitale, însă, pot fi electronic alterate în viteze relative şi cu un anumit grad de uşurinţă. Putinţa alterării unei imagini digitale depăşeşte cu mult canoanele în care se poate face acest lucru pentru o fotografie tradiţională. Elementele care pot fi remodelate, repoziţionate sau îndepărtate în cel mai facil joc al voinţei. Imagini din diferite surse pot fi uşor combinate. Prin alterarea digitală feţele pot fi îmbătrânite sau diferite feţe pot fi suprapuse. Mai mult, alterarea digitală poate fi produsă astfel încât aceste modificări să nu poată fi detectate, lucrându-se atent la o rearanjare al luminozităţii, contrastului sau a perspectivei. O astfel de punere a problemei ne lasă de multe ori în imposibilitatea de a distinge o imagine digitală de o fotografie tradiţională, devine acum imperceptibilă diferenţa dintre o imagine prelucrată digital şi una originală.
Sunt două forme radical diferite de reprezentare a informaţiei despre lume . Apariţia unei persoane este reprezentată într-o fotografie diferenţiat calitativ faţă de apariţia ei reală. Putem vedea această persoană într-o fotografie însă în esenţă doar o redăm numerelor, astfel acestea devin instrumente şi cadre noilor forme de imagini. Această redare prin numere care formează imaginea digitală este o revoluţie faţă de formele analoage (tradiţionale) ale fotografiei. În alte cuvinte mecanicul a fost înlocuit de computer. Formele analoage de fotografiere se bazează pe imprimare în timp ce digitalul se bazează pe structuri simbolice. Una este canalizată spre o conservare concretă şi prezentare, iar cealaltă spre depozitarea abstractă şi manipulare. De altfel tehnologia digitală poate fi o excelentă mimică a analoagei sale, funcţionalitatea acesteia fiind mult mai diversă.
În concluzie ambele forme pot fi folosite pentru a reprezenta realitatea însă în forme diferite. Daca un analog rămâne cu anumite impresii despre ceea ce „vede”, imaginea digitală rămâne cu măsurători. Putem vorbi despre o trans-esteticitate, căci materia unui obiect şi forma acestuia sunt transformate aici în valori numerice. În acest timp un mediu analog transferă forme pentru a produce o alta într-un alt analog, modul digital transforma însă formele fizice în structuri conceptuale. O formă sau o culoare este transformată în număr a cărui simbol este apoi procesată pentru putea fi folosită de o maşinărie sau persoană.
Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri
CRISTIAN VALENTIN BERCARU
Deoarece numerele şi pictura sunt diametral opuse, imaginea digitala apare ca fiind prima schimbare în acest sens. O imagine este o percepţie concretă încorporată într-un obiect fizic. Un număr însă este un concept invizibil, abstract, care aparţine simbolurilor formale. Principiile estetice care ne ghidează aprecierea unei imagini nu au nici o relevanţă aplicate digitalului, şi regulile matematice care guvernează formulele raţionale nu au nici o aplicare în artă. „Pictură de numere” este un apelativ folosit în zona artei pentru imaginea digitală, ceea ce se poate produce printr-o astfel de imagine, o reproducere rapidă, dacă nu instantanee a unui, aşa-zis obiect de arta, devine o sintagma ridicolă.
În ciuda acestor critici, computerele s-au infiltrat cu brio în ceea ce numim comunicarea de zi cu zi, unde se ingeră şi digeră o cantitate mare de imagine digitală. Computerul acompaniază imaginile şi umple teatrul civilizaţiei fiind modelatorul imaginilor din reviste, jurnale, ziare sau cinematografe. În decursul a două decenii arta procesată pe, şi de, computer şi-a creat un nou rol şi uneori întrece chiar unele dintre metodele tradiţionale din sânul ei. Computerul vine astfel să sporească potenţialul creativ al artistului, dar mai mult decât atât, computerul devine instrumentul prin care un artist câştigă un control imens asupra procesului său de creaţie.
Un alt efect al acestei atingeri dintre înalta tehnologie şi artă este extinderea acesteia din urmă şi către alte forme de exprimare culturală. Astfel se creează o zonă nouă de inter-culturalitate unde pot fi depăşite bariere precum cele politice sau geografice sau de alta natura.
Imaginea a jucat un rol important în cultura multor veacuri şi pentru diferite popoare, în mai toate cazurile spectatorul se foloseşte de ceea ce numim reprezentare. Prin aceasta el poate intra într-un spaţiu nou, spaţiul artistic, unde percepţia, orientarea estetică şi întreaga sa evoluţie ca şi spectator este canalizată de către imagine şi de ceea ce reprezintă. Interesant este că o imagine nu ne lasă cu nici o alternativă de a-i verifica veridicitatea, o imagine artistica nu are nici o legătură cu ceea ce putem numi adevărat sau fals. Ea se exclude prezentului verificabil şi rămâne o reprezentare pe care suntem forţaţi să o credem, asta şi deoarece, de cele mai multe ori această reprezentare se pliază pe experienţa noastră cu obiectul reprezentat.
Artisticul are tendinţa de a izola realitatea de imaginea pe care o produce, raţiunea acestui lucru stă tocmai în faptul că prin asta reprezentarea artistică îşi păstrează consistenţa şi poate fi păstrată în timp neatinsă de alterarea realităţi. De fapt singura realitate pe care o alipim unei imagini este tocmai cea scoasă din reprezentările noastre anterioare.
Computerul aduce o paletă nouă de interacţiuni pe acest plan, deoarece el operează în deosebi numai cu astfel de imagini. O imagine digitală, pe lângă faptul că moşteneşte toate elementele anteriorilor ei mai aduce şi o nouă vitalitate care angajează spectatorul într-o nouă şi mai personală relaţie cu imaginea. Computerul ne deschide fondul nostru cultural suprasaturat de imagine către universul digital compus din numere care în mod ciudat sunt capabile să ajungă astfel la noi. Prezenţa noastră individuală este expediată unui subiect al reprezentaţiei digitale şi vice versa.
Materialele şi instrumentele pe care le deţine un artist în ajută pe acesta să definească caracterul artei sale cum de altfel este dificil să ne imaginăm un Rembrandt pictând cu tempera în loc de uleiuri. Din acest motiv, orice inovaţie în domeniul materialelor şi a instrumentelor, orice avantaj tehnologic pare să extindă resursele artei aducând artistului mai multe posibilităţi de alegere, mai multe moduri de a crea.
Instrumentele au rolul de amplifica puterea noastră asupra altor obiecte din jurul nostru, şi nu numai, astfel printr-un obiectiv putem vedea de la o distanţă mare care ne este imposibilă în mod normal, ori cum locomotiva străbate distanţe mari într-un timp scurt, un lucru imposibil fără instrumente şi tehnologie.
Resursele unei arte nu se reduc la simple materiale fizice şi procese. Fiecare proces are ataşat lui credinţe, practice şi convenţii care ne afectează înţelegere şi citirea imaginii iar artistul încearcă să-şi atingă efectul dorit. Odată cu alterarea credinţelor şi practicilor, artistul poate găsi că anumite tipuri de efecte nu mai pot fi obţinute.
Dar înainte de a discuta despre fotografia digitală trebuie să înţelegem fotografia tradiţională, şi mai apoi să introducem această nouă tehnologie.
Sunt multe lucruri pe care fotografia le aduce repertoriului practicii de imagine: rapiditatea şi uşurinţa procesului, un nou standard de precizie şi acurateţe şi o apropiere mult mai experimentală şi informală a compoziţiei şi subiectului în cauză. Dar probabil cea mai distinctă a fost statutul perspectivei imaginii fotografice, un statut anunţat de natura mecanică a producerii. Fotografia pare a avea o conexiune specială cu realitatea şi o independenţă a intenţiei fotografului. Ca de exemplu: dacă avem un cal într-o fotografie noi avem deja intuiţia faptului că a existat un cal în faţa aparatului deoarece calul nu putea fi produs de imaginaţia fotografului. Din acest motiv despre fotografie se poate zice că verifică existenţa subiectului ei într-o manieră în care pictura nu poate. Fotografia cere existenţa efectivă a calului pentru că la rândul ei să poată exista. În timp ce pictura poate depinde doar de imaginaţia artistului. Această apropiată conexiune dintre ceea ce fotografia arată şi ceea ce există în lume este ceea ce unii numesc „transparenţa” fotografiei, ori „realismul” fotografiei.
În adevăr o fotografie poate fi departe de obiectivitate în felul cum este prezentat subiectul, alegerile fotografului în ceea ce priveşte unghiul camerei, lumină şi încadrare. Mai mult decât atât, caracteristica mediului – bidimensional, delimitarea imaginii, pentru a folosi opţiunea alb-negru – toate contribuie la o divergenţă între ceea ce vedem într-o fotografie şi ceea ce trebuie să vedem în persoană. Bineînţeles conştiinţa noastră priveşte toţi aceşti factori fără să schimbe felul de a vedea fotografia – ca având o conexiune specială cu realitatea.
Fotografia pare să arate ceva ciudat şi nesurprins despre cum arată lumea şi începem să găsim decalaje între ceea ce ne arată fotografia şi ceea ce noi ştim că este cu adevărat. Acest mod prin care noi percepem distorsionările fotografiei joacă un rol important ca şi impact estetic. Putem observa acest lucru pe anumite exemple de transformări fotografice şi comparându-le cu exemple corespondente din pictură. Aceasta de asemenea poate demara într-un proces de de-familiarizare a obiectelor comune. Însă diferenţa produsă de pictură şi aceea a unei fotografii nu ţine doar de materiale şi procedee utilizate.
O imagine digitală este o imagine făcută pe un grilaj de unităţi discrete cunoscute ca pixeli. Cu numere folosite pentru a specifica culorile sau umbrele pentru fiecare pixel, imaginile pot fi stocate electronic, copiate, transmise şi printate. Pot fi, însă şi alterate în nenumărate moduri.
Interacţiunea dintre imaginea digitală şi fotografie este făcută posibilă prin faptul că fotografia clasică poate fi scanată şi convertită la un format digital. O linie curbă şi gradaţiile tonale a fotografiei sunt convertite în paşii discreţi ai grilului. Mai mult, camera digitală poate fi folosită pentru a captura imagini din lume electronic pe disk, întrecând procesul foto chimic.
Odată ce o imagine este în format digital, componentele ei pot fi rearanjate, extinse, şterse şi într-un oarecare mod modificate înainte de a fi printate, procese făcute toate uşor de un software proiectat special pentru acest lucru.
Produsul digital al acestei noi libertăţi creative nu mai este totuşi o fotografie. Se poate spune că imaginea digitală este la fel de diferită de fotografie precum aceasta este de pictură. Cu variaţiile spaţiale şi tonale continue, fotografia conţine o cantitate indeterminată de informaţie şi poate fi indefinit lărgită pentru a arăta „detalii” mari. Imaginile digitale conţin totuşi o cantitate fixă de informaţii, lărgirea dincolo de punctul de unde ele îşi revelă componentele grilului şi nu mai poate încorpora noi informaţii. Componentele discrete a unei imagini digitale, pe de cealaltă parte, permite o reproducere fidelă, astfel că copia unei imagini digitale este de neatins faţă de original. Asemănător fotografia subtil gradată nu poate fi exact reprodusă, astfel că fotografia fotografiei nu va avea niciodată precizia originalului.
Dar posibil cea mai importantă diferenţiere dintre cele două tipuri de imagine pot fi găsite în divergenţele care sunt faţă de predispunerea la alterare. Această diferenţă este semnificativă, deoarece imaginea digitală moşteneşte o alterabilitate care nu-i dă credibilitatea atributelor unei fotografii.
O alterare fotografică de succes necesită o iscusinţă a modelării unor suprafeţe fragile. Imaginile digitale, însă, pot fi electronic alterate în viteze relative şi cu un anumit grad de uşurinţă. Putinţa alterării unei imagini digitale depăşeşte cu mult canoanele în care se poate face acest lucru pentru o fotografie tradiţională. Elementele care pot fi remodelate, repoziţionate sau îndepărtate în cel mai facil joc al voinţei. Imagini din diferite surse pot fi uşor combinate. Prin alterarea digitală feţele pot fi îmbătrânite sau diferite feţe pot fi suprapuse. Mai mult, alterarea digitală poate fi produsă astfel încât aceste modificări să nu poată fi detectate, lucrându-se atent la o rearanjare al luminozităţii, contrastului sau a perspectivei. O astfel de punere a problemei ne lasă de multe ori în imposibilitatea de a distinge o imagine digitală de o fotografie tradiţională, devine acum imperceptibilă diferenţa dintre o imagine prelucrată digital şi una originală.
Sunt două forme radical diferite de reprezentare a informaţiei despre lume . Apariţia unei persoane este reprezentată într-o fotografie diferenţiat calitativ faţă de apariţia ei reală. Putem vedea această persoană într-o fotografie însă în esenţă doar o redăm numerelor, astfel acestea devin instrumente şi cadre noilor forme de imagini. Această redare prin numere care formează imaginea digitală este o revoluţie faţă de formele analoage (tradiţionale) ale fotografiei. În alte cuvinte mecanicul a fost înlocuit de computer. Formele analoage de fotografiere se bazează pe imprimare în timp ce digitalul se bazează pe structuri simbolice. Una este canalizată spre o conservare concretă şi prezentare, iar cealaltă spre depozitarea abstractă şi manipulare. De altfel tehnologia digitală poate fi o excelentă mimică a analoagei sale, funcţionalitatea acesteia fiind mult mai diversă.
În concluzie ambele forme pot fi folosite pentru a reprezenta realitatea însă în forme diferite. Daca un analog rămâne cu anumite impresii despre ceea ce „vede”, imaginea digitală rămâne cu măsurători. Putem vorbi despre o trans-esteticitate, căci materia unui obiect şi forma acestuia sunt transformate aici în valori numerice. În acest timp un mediu analog transferă forme pentru a produce o alta într-un alt analog, modul digital transforma însă formele fizice în structuri conceptuale. O formă sau o culoare este transformată în număr a cărui simbol este apoi procesată pentru putea fi folosită de o maşinărie sau persoană.
Sedinta 8, Mirela Burhuc, Între cer şi pământ
~15 martie 2010~
Între cer şi pământ
MIRELA BURHUC (MIRALIA)
Viaţa ca un şotron
*
Viaţa aceasta e ca un şotron al copilăriei,
Doar că s-au înmulţit cifrele şi pietricele nu avem îndeajuns.
Poţi să o defineşti cum vrei, să o mototoleşti
Ca pe o hârtie de care ai vrea să scapi
Şi să iei o coală nouă pe care să scrii caligrafic:
Viaţa are mere!
E o poveste adevărată, cu tâlc uneori,
În ea aduni bucurii, tristeţi, îţi rămân hainele mici,
Ba mari, cazi, te ridici, cântăreşti o sută de kile
Şi farmacistul nu are ce să-ţi dea ca să mai scapi de greutate.
Uneori găseşti locuri pustii, chiar şi aici,
Unde lumea pare un furnicar ce aşteaptă ploaia,
Unde maşinile mai au puţin şi încep să respire,
Unde filmele de groază au extensii pe trotuar.
Şi totuşi, mama spunea că viaţa e frumoasă
Chiar dacă te mai juleşti la picior,
Chiar dacă îţi rămân pumnii altora în maxilarele tale.
Mă gândeam într-o zi, că lumea e un puzzle desprins,
Un uriaş cu lentile sparte, cerşind la colţul străzii,
Cu buzunarele largi şi inima strânsă,
Pentru că nimic nu îi e de ajuns.
Mamă, să faci mai multe plăcinte, spuneam eu,
Pentru cine, intreba mama, pentru ea,
Mama zâmbea şi tăcea dar nu punea niciodată deoparte
Decât pentru sfinţi.
La ora de desen ne întreba cum ne imaginăm viaţa,
La mine erau mărgele sclipitoare,
Iar acum, o coală de hârtie cu un gol imens.
Aş putea să-i trasez linii lungi, curbe, ondulate,
Să o pictez în culori acrilice
Dar stau şi mă holbez la ea ca la un condamnat
Căruia i se citeşte sentinţa finală:
Nimic nu îi e de ajuns!
Nu-mi amintesc de când a început şi nu voi şti când se termină viaţa,
Mamei îi stătuse ceasul iar tata îl întorcea mereu pe ascuns,
Mie îmi rămăsese sufletul în gât,
Şi ochii pe grinda cerului,
Tata mă batea soldăţeşte pe umăr, cu o mână,
Şi cu cealaltă sculpta cămări înguste pentru cealaltă lume.
Eu ştiam că boii mergeau încet,
Doar că oamenii se duceau prea repede.
La noi în sat e timpul să se ardă caii
*
Tata trăgea poarta într-un chiot prelung şi gata, noapte cu gust de fâneaţă.
eu vorbeam printre degete cu focul, gardul din vise îndesat sub pernă,
uliţele cu spume la gurile cârciumarilor,
taraful plecând în zori ca o ceaţă lăptoasă.
acum, stau câinii prea aproape, cu mâzgă pe gene.
îţi cad genunchii, bătrâne, spun,
luna stă întinsă, ca o fotografie trucată,
el îşi urcă palmele strâmbe pe foc
şi sfârâie părul chircit peste vreascuri.
la noi în sat e timpul să se ardă caii.
Cine mi-a văzut zborul?
*
Cine mi-a văzut zborul
fierbinte,
rotund?
ieşise din mine
ca printr-o fereastră.
Dacă, în timp, ploaia
*
Dacă în timp ploaia va corecta absurdul,
voi rămâne uimită, cu ochii agitaţi la extremităţi
şi cu o paiaţă strânsă în mâna stângă.
trebuie să mă conving că nu e totul un calambur,
iar strigătele dintre oameni
sunt doar nişte reflecţii ale sălbăticiei
declanşate complicat într-o dimineaţă
şi dacă, în timp, ploaia
va mângâia pe la colţuri de stradă
copiii cu pungile la gură,
voi rămâne la fel de uimită
ca atunci când am ieşit
din peşterile în care îmi lăsasem ecoul.
aş lansa o axiomă în care ploaia
joacă un rol primordial,
dar m-aţi ucide cu pietre
că vreau să răstorn legile firii,
aşa că mă opresc în dreptul unui compas
şi măsor, încercuind pământul,
în paşii mărunţi
ce mi se impun pe culoare.
În stare de criză
*
Suntem în stare de criză, că tot e la modă,
poate din cauza singurătăţii avem pantofii lustruiţi
dar chipurile desfigurate,
plămânii uscaţi şi goi de atâtea ţipete,
nu mai suntem fiinţe raţionale, minciunile le transformăm
în furnizori de energie şi facem blocaje cerebrale
la adevăruri. vocile cuminţi sunt ignorate
iar prima grijă e să nu dăm cu ochii
de vreo oglindă capabilă să oprească inerţia
sau poate fluida ură ce ne sufocă,
Suntem în criză, că tot e la modă,
drumurile spre casă, imperfecte,
şi iarna asta ciudată, un vagabond mărunt
mirosind a praf.
fiecare om crede că răsăritul
e în locul arătat de el cu degetul
şi tragedia e gata să populeze istoria dezorientată.
cerul nu doarme,
doar că oamenii nu şi-au potrivit ceasurile
şi pentru el.
umbra mea se ceartă cu umbra ta,
dispărem apoi ca şobolanii
spre marginile roase ale lumii,
suntem personaje fără rimă,
recitând o viaţă convertită
la buzunar
doare? sau nici măcar nu se simte
că viaţa devine săracă
aruncând năvoadele urii
cu har?
Între cer şi pământ
MIRELA BURHUC (MIRALIA)
Viaţa ca un şotron
*
Viaţa aceasta e ca un şotron al copilăriei,
Doar că s-au înmulţit cifrele şi pietricele nu avem îndeajuns.
Poţi să o defineşti cum vrei, să o mototoleşti
Ca pe o hârtie de care ai vrea să scapi
Şi să iei o coală nouă pe care să scrii caligrafic:
Viaţa are mere!
E o poveste adevărată, cu tâlc uneori,
În ea aduni bucurii, tristeţi, îţi rămân hainele mici,
Ba mari, cazi, te ridici, cântăreşti o sută de kile
Şi farmacistul nu are ce să-ţi dea ca să mai scapi de greutate.
Uneori găseşti locuri pustii, chiar şi aici,
Unde lumea pare un furnicar ce aşteaptă ploaia,
Unde maşinile mai au puţin şi încep să respire,
Unde filmele de groază au extensii pe trotuar.
Şi totuşi, mama spunea că viaţa e frumoasă
Chiar dacă te mai juleşti la picior,
Chiar dacă îţi rămân pumnii altora în maxilarele tale.
Mă gândeam într-o zi, că lumea e un puzzle desprins,
Un uriaş cu lentile sparte, cerşind la colţul străzii,
Cu buzunarele largi şi inima strânsă,
Pentru că nimic nu îi e de ajuns.
Mamă, să faci mai multe plăcinte, spuneam eu,
Pentru cine, intreba mama, pentru ea,
Mama zâmbea şi tăcea dar nu punea niciodată deoparte
Decât pentru sfinţi.
La ora de desen ne întreba cum ne imaginăm viaţa,
La mine erau mărgele sclipitoare,
Iar acum, o coală de hârtie cu un gol imens.
Aş putea să-i trasez linii lungi, curbe, ondulate,
Să o pictez în culori acrilice
Dar stau şi mă holbez la ea ca la un condamnat
Căruia i se citeşte sentinţa finală:
Nimic nu îi e de ajuns!
Nu-mi amintesc de când a început şi nu voi şti când se termină viaţa,
Mamei îi stătuse ceasul iar tata îl întorcea mereu pe ascuns,
Mie îmi rămăsese sufletul în gât,
Şi ochii pe grinda cerului,
Tata mă batea soldăţeşte pe umăr, cu o mână,
Şi cu cealaltă sculpta cămări înguste pentru cealaltă lume.
Eu ştiam că boii mergeau încet,
Doar că oamenii se duceau prea repede.
La noi în sat e timpul să se ardă caii
*
Tata trăgea poarta într-un chiot prelung şi gata, noapte cu gust de fâneaţă.
eu vorbeam printre degete cu focul, gardul din vise îndesat sub pernă,
uliţele cu spume la gurile cârciumarilor,
taraful plecând în zori ca o ceaţă lăptoasă.
acum, stau câinii prea aproape, cu mâzgă pe gene.
îţi cad genunchii, bătrâne, spun,
luna stă întinsă, ca o fotografie trucată,
el îşi urcă palmele strâmbe pe foc
şi sfârâie părul chircit peste vreascuri.
la noi în sat e timpul să se ardă caii.
Cine mi-a văzut zborul?
*
Cine mi-a văzut zborul
fierbinte,
rotund?
ieşise din mine
ca printr-o fereastră.
Dacă, în timp, ploaia
*
Dacă în timp ploaia va corecta absurdul,
voi rămâne uimită, cu ochii agitaţi la extremităţi
şi cu o paiaţă strânsă în mâna stângă.
trebuie să mă conving că nu e totul un calambur,
iar strigătele dintre oameni
sunt doar nişte reflecţii ale sălbăticiei
declanşate complicat într-o dimineaţă
şi dacă, în timp, ploaia
va mângâia pe la colţuri de stradă
copiii cu pungile la gură,
voi rămâne la fel de uimită
ca atunci când am ieşit
din peşterile în care îmi lăsasem ecoul.
aş lansa o axiomă în care ploaia
joacă un rol primordial,
dar m-aţi ucide cu pietre
că vreau să răstorn legile firii,
aşa că mă opresc în dreptul unui compas
şi măsor, încercuind pământul,
în paşii mărunţi
ce mi se impun pe culoare.
În stare de criză
*
Suntem în stare de criză, că tot e la modă,
poate din cauza singurătăţii avem pantofii lustruiţi
dar chipurile desfigurate,
plămânii uscaţi şi goi de atâtea ţipete,
nu mai suntem fiinţe raţionale, minciunile le transformăm
în furnizori de energie şi facem blocaje cerebrale
la adevăruri. vocile cuminţi sunt ignorate
iar prima grijă e să nu dăm cu ochii
de vreo oglindă capabilă să oprească inerţia
sau poate fluida ură ce ne sufocă,
Suntem în criză, că tot e la modă,
drumurile spre casă, imperfecte,
şi iarna asta ciudată, un vagabond mărunt
mirosind a praf.
fiecare om crede că răsăritul
e în locul arătat de el cu degetul
şi tragedia e gata să populeze istoria dezorientată.
cerul nu doarme,
doar că oamenii nu şi-au potrivit ceasurile
şi pentru el.
umbra mea se ceartă cu umbra ta,
dispărem apoi ca şobolanii
spre marginile roase ale lumii,
suntem personaje fără rimă,
recitând o viaţă convertită
la buzunar
doare? sau nici măcar nu se simte
că viaţa devine săracă
aruncând năvoadele urii
cu har?
luni, 15 martie 2010
Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar
de Andrei P. Velea
Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pesudonim literar), debut format din vouă volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografie. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile de respiraţie latină.
Dincolo de sepctacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.
“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţiotor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar, poetesa vine, conform principiul antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan, remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu e termina la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.
Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!
Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pesudonim literar), debut format din vouă volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografie. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile de respiraţie latină.
Dincolo de sepctacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.
“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţiotor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar, poetesa vine, conform principiul antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan, remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu e termina la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.
Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!
miercuri, 10 martie 2010
Sedinta 5, Florin Buzdugan, Poeme novice
~Sedinta 5, 25 ianuarie 2010~
Poeme novice
FLORIN BUZDUGAN
Acolo
la marginea timpului,
cu o Stea drept ajutor,
ridic un fort unde
visele se vor adăposti
de monstrul numit "Realitate".
la marginea timpului,
cu Soarele drept străjer,
am ascuns Steaua
ce ameninţă Realitatea.
Dacă
Dacă: am vedea cu mâinile,
am atinge cu ochii,
am auzi cu nasul şi
am vedea cu urechile,
am fi mai fericiţi!
Două
Două trupuri deşirate
de-a lungul timpului
îşi privesc fragil trecutul.
Două trupuri sfârtecate,
de tristeţe, îşi privesc
pasiv viitorul.
Două trupuri graţioase,
de zei create, adulează exaltate
prezentul.
Sunt Eu
Sunt o undă de sunet,
o briză de aer,
o rază de Soare,
o imagine rătăcită.
sunt tot ce se vede
şi tot ce se-ascunde.
Sunt EU, nu mă recunoşti?!
Ştire
Aseară, pe la ora 10,
la ştiri, un telegraf
a transmis un mesaj codificat
în: sunete şi emoţii,
aluzii şi sensuri,
iar cel ce a descifrat mesajul
a înţeles că a fost codificat el însuşi
în mesaj
Poeme novice
FLORIN BUZDUGAN
Acolo
la marginea timpului,
cu o Stea drept ajutor,
ridic un fort unde
visele se vor adăposti
de monstrul numit "Realitate".
la marginea timpului,
cu Soarele drept străjer,
am ascuns Steaua
ce ameninţă Realitatea.
Dacă
Dacă: am vedea cu mâinile,
am atinge cu ochii,
am auzi cu nasul şi
am vedea cu urechile,
am fi mai fericiţi!
Două
Două trupuri deşirate
de-a lungul timpului
îşi privesc fragil trecutul.
Două trupuri sfârtecate,
de tristeţe, îşi privesc
pasiv viitorul.
Două trupuri graţioase,
de zei create, adulează exaltate
prezentul.
Sunt Eu
Sunt o undă de sunet,
o briză de aer,
o rază de Soare,
o imagine rătăcită.
sunt tot ce se vede
şi tot ce se-ascunde.
Sunt EU, nu mă recunoşti?!
Ştire
Aseară, pe la ora 10,
la ştiri, un telegraf
a transmis un mesaj codificat
în: sunete şi emoţii,
aluzii şi sensuri,
iar cel ce a descifrat mesajul
a înţeles că a fost codificat el însuşi
în mesaj
Octavian Miclescu, poetul cubico-sferic
de Andrei P. Velea
Pe Octavian Miclescu îl cunosc de peste zece ani, serile cenaclului Anton Holban, conduse de domnul profesor Constantin Dimofte, fiind cele care ne-au facut cunoştinţă, atât ca prieteni, cât şi ca literaţi. Fire boemă, puţin ordonată în aparenţă, ipohondrică, ştiu sigur că poetului i-a trebuit o mare voinţă interioară pentru a ne prezenta această primă realizare concretă, care este volumul “Cubul sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”.
Vă invit în rândurile care urmează să explorăm împreună acest volum. Desigur, orice cititor educat ştie că o adevărată viziune asupra poeziei nu poate fi atinsă cu degetul într-un singur volum. Momentan cred că avem de-a face mai mult cu propuneri decât cu realizări, cu direcţii de dezvoltare ulterioară. Sensul volumului de debut este să facă promisiuni, promisiuni inteligente şi înalte, urmând ca următoarele apariţii să le întregească, să le împlinească, să le susţină.
Volumul “Cubul sferic” seamănă, ca arhitectură, cu un triunghi... Triunghiul “Cubului sferic” are, drept colţuri, următoarele elemente: “insertaţiile”, “sonetele subtitrate” şi, în vârf, “tablourile”. O construcţie îngrijită, urmărită aproape cu o precizie matematică. Dar haideţi să descoperim împreună ce propune fiecare “categorie” de poeme din volumul lui Octavian Miclescu.
Voi începe cu “insertaţiile”. În număr de 5+1 în volum (primele cinci plus “ultima”), sunt poeme mai simple ca mesaj, mizând pe efecte stilistice generate de repetarea obsesivă a unor versuri. Structura fiecărei “insertaţii” este urmarită cu rigurozitate, versul principal, lait-motivul, repetându-se de fix cinci ori: de două ori la început, de două ori la sfarşit şi o dată la mijloc. Fiecare “insertaţie” este compusă din fix nouă versuri. Miza acestor poeme în ansamblul volumului este relaxarea privirii, mutarea atenţiei cititorului într-un registru liric, sensibil, cu valenţe recitative. “Insertaţiile”, cuvânt inventat de autor, acţionează într-adevăr ca nişte “inserţii”, ca nişte doze de lirism, liniştitoare prin precizia lor matematică, dar obsesive prin ecou. Ele sunt punţi de legătură între poeme mai “grele”, mai grave ca tonalitate, ca mesaj. Acţionează în sensul recomandării lui Calinescu: între poemele profunde trebuie să existe poeme uşoare, care să permită autorului să “digere” mai uşor substanţa literară.
“Sonetele subtitrate”, ce-a de-a doua categorie de poeme, sunt, în volum, în număr de treisprezece fără trei. Mai precis, autorul ajunge cu numărătoarea până la “sonetul subtitrat treisprezece”, dar “sonetele subtitrate” şase, opt şi nouă lipsesc.
Sonetele subtitrate sunt piesele delicate ale volumul de faţă. Sunt acele elemente care dau volumului o aromă de subtilitate şi rafinament. Sunt gingaşe precum nişte balerine minuscule, dar percutează asemeni unor gloanţe. Sunt, defapt, nişte haiku-uri miclesciene.
Spre exemplificare voi folosi primul “sonet subtitrat”: “Îmi văd paşii..” spune autorul, punându-ne la încercare imaginaţia. “Trec prin pădurea aceea!” exclamă imediat, încheind “sonetul”. Poemul este succint, chintesenţial, rotund. La el nu se mai poate adăuga nimic, din el nu se poate tăia nimic. Dedublarea, contemplarea eului, bucuria certitudinii de a fi, toate aceste idei sunt închise cu precizie de autor în pielea strâmtă şi exactă a poemului. Probabil “subtitrarea” anunţată în titlul fiecărui “sonet” vrea să ne inducă ideea că autorul se rezumă la esenţial, la dialogul intim, renunţând astfel la hainele şi metaforele inutile.
“Tablourile”, ce-a de-a treia şi ultima categorie de poeme, sunt punctul central al volumului “Cubul Sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”, cu trimitere directă către cele douăzeci de “tablouri”. Poeme de dimensiuni mai mari decât “insertaţiile” sau “sonetele subtitrate”, “tablourile” propun un evantai de stări, metafore, tonalităţi, chiar şi stiluri. Poate chiar aici e şi cheia titlului: “Cubul sferic” – pendularea între ipostaze diverse, schimbarea continuă a perspectivei, a focalizării, a centrului de greutate. Poetul este “cub” atunci când este tăios în afirmaţii, colţuros, greu, apocaliptic (ca în tablourile III, V sau XIX) sau este “sferă” atunci când conturează soluţii ori când rămâne detaşat, exterior sieşi, meditator filozofic asupra sfârşitului, ultim contemplator (ca în tablourile VI, IX sau XX).
Poeme complexe, “tablourile” miclesciene ar merita fiecare analizat în parte. Totuşi nu aceasta e scopul rândurilor de faţă. Mai degrabă vă invit să aflăm împreună cine este “Omul Aproximativ”. Nu este poetul, oricât de tremurat sau înceţoşat ar fi acesta. “Omul Aproximativ” este omul contemporan, asta relevă citirea cu pixul în mână a “tablourilor”.
Şi cum cubul este sferic, nici “Omul Aproximativ” nu rămâne, în viziunea lui Octavian Miclescu, aproximativ, ci, din contra, tinde să devină precis, negativ, opac. Tabloul XX, ultimul, conţine un advertisment greu de digerat: “…n-au decât să cuteze… / …spre a incendia cetăţile!”. “Omul Aproximativ” se preface, în viziunea lui Octavian Miclescu, în “Omul Negativ, Definitiv, Opac, Greu”, în “Omul care Întunecă”, aceasta este metamorfoza enunţată în subtitlu.
Dincolo de anumite şovăieli sau chiar greşeli, inerente unui prim volum, dincolo de ezitarea de a-şi publica la timp poemele (ştiu că poemele de faţă nu sunt cele mai recente creaţii ale lui Octavian), trebuie să salutăm “Cubul sferic” şi să-i subliniem reuşitele. Este un volum complex, atât ca arhitectură, cât şi ca substanţă estetică, este o lucrare ce promite multe şi care-l face pe autor dator cu un viitor volum cel puţin la aceeaşi înălţime. Salut această apariţie şi-i urez succes poetului Octavian Miclescu, poet cubico-sferic, ipostază normală la debut, urmând ca precizarea să se facă pe viitor.
Pe Octavian Miclescu îl cunosc de peste zece ani, serile cenaclului Anton Holban, conduse de domnul profesor Constantin Dimofte, fiind cele care ne-au facut cunoştinţă, atât ca prieteni, cât şi ca literaţi. Fire boemă, puţin ordonată în aparenţă, ipohondrică, ştiu sigur că poetului i-a trebuit o mare voinţă interioară pentru a ne prezenta această primă realizare concretă, care este volumul “Cubul sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”.
Vă invit în rândurile care urmează să explorăm împreună acest volum. Desigur, orice cititor educat ştie că o adevărată viziune asupra poeziei nu poate fi atinsă cu degetul într-un singur volum. Momentan cred că avem de-a face mai mult cu propuneri decât cu realizări, cu direcţii de dezvoltare ulterioară. Sensul volumului de debut este să facă promisiuni, promisiuni inteligente şi înalte, urmând ca următoarele apariţii să le întregească, să le împlinească, să le susţină.
Volumul “Cubul sferic” seamănă, ca arhitectură, cu un triunghi... Triunghiul “Cubului sferic” are, drept colţuri, următoarele elemente: “insertaţiile”, “sonetele subtitrate” şi, în vârf, “tablourile”. O construcţie îngrijită, urmărită aproape cu o precizie matematică. Dar haideţi să descoperim împreună ce propune fiecare “categorie” de poeme din volumul lui Octavian Miclescu.
Voi începe cu “insertaţiile”. În număr de 5+1 în volum (primele cinci plus “ultima”), sunt poeme mai simple ca mesaj, mizând pe efecte stilistice generate de repetarea obsesivă a unor versuri. Structura fiecărei “insertaţii” este urmarită cu rigurozitate, versul principal, lait-motivul, repetându-se de fix cinci ori: de două ori la început, de două ori la sfarşit şi o dată la mijloc. Fiecare “insertaţie” este compusă din fix nouă versuri. Miza acestor poeme în ansamblul volumului este relaxarea privirii, mutarea atenţiei cititorului într-un registru liric, sensibil, cu valenţe recitative. “Insertaţiile”, cuvânt inventat de autor, acţionează într-adevăr ca nişte “inserţii”, ca nişte doze de lirism, liniştitoare prin precizia lor matematică, dar obsesive prin ecou. Ele sunt punţi de legătură între poeme mai “grele”, mai grave ca tonalitate, ca mesaj. Acţionează în sensul recomandării lui Calinescu: între poemele profunde trebuie să existe poeme uşoare, care să permită autorului să “digere” mai uşor substanţa literară.
“Sonetele subtitrate”, ce-a de-a doua categorie de poeme, sunt, în volum, în număr de treisprezece fără trei. Mai precis, autorul ajunge cu numărătoarea până la “sonetul subtitrat treisprezece”, dar “sonetele subtitrate” şase, opt şi nouă lipsesc.
Sonetele subtitrate sunt piesele delicate ale volumul de faţă. Sunt acele elemente care dau volumului o aromă de subtilitate şi rafinament. Sunt gingaşe precum nişte balerine minuscule, dar percutează asemeni unor gloanţe. Sunt, defapt, nişte haiku-uri miclesciene.
Spre exemplificare voi folosi primul “sonet subtitrat”: “Îmi văd paşii..” spune autorul, punându-ne la încercare imaginaţia. “Trec prin pădurea aceea!” exclamă imediat, încheind “sonetul”. Poemul este succint, chintesenţial, rotund. La el nu se mai poate adăuga nimic, din el nu se poate tăia nimic. Dedublarea, contemplarea eului, bucuria certitudinii de a fi, toate aceste idei sunt închise cu precizie de autor în pielea strâmtă şi exactă a poemului. Probabil “subtitrarea” anunţată în titlul fiecărui “sonet” vrea să ne inducă ideea că autorul se rezumă la esenţial, la dialogul intim, renunţând astfel la hainele şi metaforele inutile.
“Tablourile”, ce-a de-a treia şi ultima categorie de poeme, sunt punctul central al volumului “Cubul Sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”, cu trimitere directă către cele douăzeci de “tablouri”. Poeme de dimensiuni mai mari decât “insertaţiile” sau “sonetele subtitrate”, “tablourile” propun un evantai de stări, metafore, tonalităţi, chiar şi stiluri. Poate chiar aici e şi cheia titlului: “Cubul sferic” – pendularea între ipostaze diverse, schimbarea continuă a perspectivei, a focalizării, a centrului de greutate. Poetul este “cub” atunci când este tăios în afirmaţii, colţuros, greu, apocaliptic (ca în tablourile III, V sau XIX) sau este “sferă” atunci când conturează soluţii ori când rămâne detaşat, exterior sieşi, meditator filozofic asupra sfârşitului, ultim contemplator (ca în tablourile VI, IX sau XX).
Poeme complexe, “tablourile” miclesciene ar merita fiecare analizat în parte. Totuşi nu aceasta e scopul rândurilor de faţă. Mai degrabă vă invit să aflăm împreună cine este “Omul Aproximativ”. Nu este poetul, oricât de tremurat sau înceţoşat ar fi acesta. “Omul Aproximativ” este omul contemporan, asta relevă citirea cu pixul în mână a “tablourilor”.
Şi cum cubul este sferic, nici “Omul Aproximativ” nu rămâne, în viziunea lui Octavian Miclescu, aproximativ, ci, din contra, tinde să devină precis, negativ, opac. Tabloul XX, ultimul, conţine un advertisment greu de digerat: “…n-au decât să cuteze… / …spre a incendia cetăţile!”. “Omul Aproximativ” se preface, în viziunea lui Octavian Miclescu, în “Omul Negativ, Definitiv, Opac, Greu”, în “Omul care Întunecă”, aceasta este metamorfoza enunţată în subtitlu.
Dincolo de anumite şovăieli sau chiar greşeli, inerente unui prim volum, dincolo de ezitarea de a-şi publica la timp poemele (ştiu că poemele de faţă nu sunt cele mai recente creaţii ale lui Octavian), trebuie să salutăm “Cubul sferic” şi să-i subliniem reuşitele. Este un volum complex, atât ca arhitectură, cât şi ca substanţă estetică, este o lucrare ce promite multe şi care-l face pe autor dator cu un viitor volum cel puţin la aceeaşi înălţime. Salut această apariţie şi-i urez succes poetului Octavian Miclescu, poet cubico-sferic, ipostază normală la debut, urmând ca precizarea să se facă pe viitor.
Sedinta 3, Octavian Miclescu, Pictohaiku
~7 decembrie 2009~
Pictohaiku
OCTAVIAN MICLESCU
*
cu unghia mea mică
pe cinci molari
din gură
sub pretext că mi-e prieten
îmi fură cămaşa
s-o calce
într-o altă limbă
căci eu vorbeam de-un veac
mirandeza
*
ce vrea ăsta?
mă storcea foamea şi mă punea
la-ntins rece fără ouă
găinile năşteau atunci pui
vii pur şi simplu
şi se ghicea-n cafea
că pe la ţară pe undeva
doar de ocazie
unele mai făceau şi ouă
treptat străin local
pe metrul pătrat cam
două
*
m-a întrebat odată
cineva de trecut
al meu geologic:
de parcă n-aş fi respirat
fără diplomă agrară
ca un autobuz pietriş
de-a lungul şi de-a latul împreună
*
un castan scăpase sus
de parcă ar fi ştiut totul
şi hop eu agăţat
dintr-o bucată mă port
la gât
pricepi?
limpede roşu în obraji
*
miros sub preş / un pumn de vânt / o valiză de lemn /zice un cineva / cu colţul buzelor de-o şchioapă / da’ purta în mişcări precaute / din graniţă în graniţă / o sfoară dintr-o haină falsă
*
toamna defilează prin oraş cu tramvaiul
spre depou
nu-ştiu-cui, în fine,
îi pică să fie martir apoi uită de ce
nici noi nu mai ţinem minte la o adică
ce murături am mâncat
când minerii ne-au scuturat covoarele
*
cafeaua de dimineaţă / apoi ăla de-i zice acum Săracu’ / găsi în post o oaie / mi-e tare frică / băăă / o tai / că nu de foame / or veni vreo doi să mă omoare
*
capul
în mintea altuia
la telefon
unu’ cu gura plină
tot turna
*
aş închiria un marfar / să mă duc cu tanti Zoe / cu tot / să emigrez o săptămână / la derută / la trap / aşa... lăsând cafeaua pe foc / eroii uitaţi pe duşumele / cu luna aburindă peste gară
Pictohaiku
OCTAVIAN MICLESCU
*
cu unghia mea mică
pe cinci molari
din gură
sub pretext că mi-e prieten
îmi fură cămaşa
s-o calce
într-o altă limbă
căci eu vorbeam de-un veac
mirandeza
*
ce vrea ăsta?
mă storcea foamea şi mă punea
la-ntins rece fără ouă
găinile năşteau atunci pui
vii pur şi simplu
şi se ghicea-n cafea
că pe la ţară pe undeva
doar de ocazie
unele mai făceau şi ouă
treptat străin local
pe metrul pătrat cam
două
*
m-a întrebat odată
cineva de trecut
al meu geologic:
de parcă n-aş fi respirat
fără diplomă agrară
ca un autobuz pietriş
de-a lungul şi de-a latul împreună
*
un castan scăpase sus
de parcă ar fi ştiut totul
şi hop eu agăţat
dintr-o bucată mă port
la gât
pricepi?
limpede roşu în obraji
*
miros sub preş / un pumn de vânt / o valiză de lemn /zice un cineva / cu colţul buzelor de-o şchioapă / da’ purta în mişcări precaute / din graniţă în graniţă / o sfoară dintr-o haină falsă
*
toamna defilează prin oraş cu tramvaiul
spre depou
nu-ştiu-cui, în fine,
îi pică să fie martir apoi uită de ce
nici noi nu mai ţinem minte la o adică
ce murături am mâncat
când minerii ne-au scuturat covoarele
*
cafeaua de dimineaţă / apoi ăla de-i zice acum Săracu’ / găsi în post o oaie / mi-e tare frică / băăă / o tai / că nu de foame / or veni vreo doi să mă omoare
*
capul
în mintea altuia
la telefon
unu’ cu gura plină
tot turna
*
aş închiria un marfar / să mă duc cu tanti Zoe / cu tot / să emigrez o săptămână / la derută / la trap / aşa... lăsând cafeaua pe foc / eroii uitaţi pe duşumele / cu luna aburindă peste gară
Sedinta 7, Andra Pelineagra, Hotelul din mine
~22 februarie 2010~
Hotelul din mine
ANDRA PELINEAGRA
Hotelul din mine
*
Plangi in mine…
Lasa oasele mele sa-ti fie adapostul din seara asta
Asculta ligamentele mele cum sfaraie pe melodia mea preferata
Uita-te la rotule cat de lin danseaza
Priveste tesuturile cum se manjesc cu tine
Iti sunt de ajuns?
Esti intoxicat cu mine?
Cum face vocalize carnea….
Canta pe note stiute doar de noi…
Pasi
*
Strig in gand….” mai existi?”
Trec pe langa o masina si privind in geam, se desprinde o alta din mine
Merge cu viteza, grabita, descantata de blestemul “de a fi “
Cand eram mica uram povestile…
Erau o modalitate prea ieftina de a visa!!!
Stiam ca Ileana Cosanzeana cand va creste ,
va avea o tigara in mana in loc de bagheta magic
Iar Fat-frumos in locul apei moarte si celei vii,
va umbla dupa seringi nefolosite
Inca nu s-a inventat un atelier de croitorie pentru sufletul meu….
Asa ca il voi carpi in continuare cu resturi de amagire si venin!!
Nu visez!!!
Uneori visele sunt prea reale!!!!!
Doar patinez pe o gheata subtire de karma…
Imbibata
*
Muguri de tremur înfloresc în mine, dar într-o primavară neagră,
Cu scaieţi si iarbă uscată în loc de toporaşi şi ghiocei,
Pământul se hraneşte cu rămăşiţele mele în loc să bea apa zăpezii curate...
Natura plânge cu lacrimi uscate şi înflăcărate în loc să-şi ia chipul diafan şi pur,
Totul e murdar…Inclusiv eu mă simt imbâcsită!!
Am incercat să mă spăl cu detergentul uitării dar au rămas pete!
Sunt prea îmbibată…
Spirit nociv
*
Dă-mi voie să fiu profundă şi să-ti zic că nu-mi pasă!
Îmi rezerv dreptul ăsta…
Ultima oară mi-ai spus că încă de la naştere, port ştampila ofensei adusă ţie,
Sistemul tău eronat a fost dat peste cap de spiritul meu nociv!!
Împrejurul scandează erorile tale!!
Azi mi-e lene să fiu echilibrată şi las expresiile să huiduie în locul meu,
Mă dezbrac de conotaţii şi le dau voie să se deztrăbăleze dupa bunul plac...
Aşa că daca vor fi necuviincioase nu e vina mea,
Uşa ţipă, pereţii vor să o ia la goană, televizorul s-a dereglat!
Câtă influenţă asupra decorului ai…
Asta e razbunarea pentru eşecul cu mine?
Consoleză-te cu urma mea,
Că tot vrei dovezi de iubire!!
Iţi las măcar forma tălpilor mele în praful de pe parchet
Azil
*
M-am facut ghem în azilul acestei existenţe
De multe ori mă întreb cine m-a aruncat pe taraba asta numită viaţă
Ca sa mă vadă lumea exponat sau ce?
Oi fi vreo legumă proaspătă...vreun condiment negustat?
NU, nu m-am apucat de comerţ
Altă prezentare metaforică a trăirii nu am avut
Ce să zic...îmi pun gluga destinului pe cap
Şi încep să alerg printre sorţi
Atâtea offside-uri nici că mi-a mai fost dat să vad...
"Hai că poţi" zic....
Din groapă în groapă şi tot ajung la o şosea asfaltată
Dar fără faulturi?
Praf
*
Dau cu mătura peste praful fiinţei mele...
Tot ce sunt eu există în particulele de viruşi aciuate in fiecare colţ al casei!!
Mă împraştie fiecare adiere a prezentului....
M-am ales cu un zâmbet ironic in colţul gurii şi mi-am zis:
" Viaţa e plina de mine"!!!
Sunt cumulată în zilele astea,
Adunată centimetru cu centimetru într-un lighean mare cu lumină şi întuneric...
Ăsta de se numeşte...îmi scapă numele acum...
Iubire 3 in 1
*
E clar?
Mă mai gandesc!!!
Ne rostogolim într-un cerc al confuziei
Greu cu dragostea noastră mioapă!!
Şi după ce că nu poartă ochelari,
Suferă şi de inversiune!
Când e da e nu, când e nu de fapt e da....
Mă gândeam că nu ar fi rău să o întrebăm ce vârstă are!!
Măcar să ştim dacă o tratăm ca o puştoiaică fără minte,
Ori îi facem majortatul sau o consideram adult!!
Recunosc că n-aş vrea să punem pampoane sentimentelor noastre,
Să schimbăm scutece iubirii,
Dar nici nu mă gândesc să o pensionăm...
Ei şi până la urmă daca va fi să-i luăm din moţ...asta e
Vedem ce alege...
Cosmar
*
M-ai visat?
Nu?
Aş fi vrut să fiu coşmarul tău…
În care să visezi tot ce te doare, tot ce te-a ranit
M-ai văzut? M-ai auzit?
Te strigam în gemetele tale,
În corpul care se zbătea,
În sudoarea de pe fruntea ostenită
Nu m-ai visat?
Păcat…
Îţi pregătisem un coşmar frumos!
Cu strigăte disperate, derută, durere şi extaz.
Un vis pudrat cu perle de zbucium...
Te-am chemat!
Aşa de tare încât ţipa şi perna de sub capul tau,
Genele tale se imbratisau de spaima,
Visează-mă!
Ca un coşmar, ca o fantomă, ca o întrerupere!!
Ia-mă ca ceva urât, suferă, chinuie-te!!!
Căci m-am săturat să fiu un nimic frumos…
Din tine
*
Hai laudă-te!!
Că tot îmi repeţi mereu că sunt facută din coasta ta…
Mereu când ma opun, cu mana aia a ta ,
Arăţi către coasta magică si cu un zâmbet sarcastic îmi spui:
“Îţi aminteşti?”
Încerc să-ţi explic,
Că nu suntem nici Adam şi Eva şi nu-i avem nici pe Cain si Abel!!
Coasta ta e mărul discordiei dintre noi…
Şi dacă o să spui ca sunt prea flexibilă, prea elastică
Şi alţi multi de prea,
Voi duce eu mana în dreptul coastei tale şi voi spune:
“Îti amintesti?”
Vrei să ne duelăm în apartenenţe?
În pariuri existenţiale?
Îţi văd privirea pierdută şi mi-e milă de tine…
Coasta ta te-a dezamăgit!!!!
Nu m-a legat în niciun fel de tine,
Nu m-a lipit prin nimic….
Probabil nu era dată cu suficient superglue!
Nu am coasta ta…ca să nu mai ţipi la mine că îţi aparţin,
Am rupt-o ca pe-o foaie de hartie!!
Am îngropat-o în cimitirul mediocrităţii tale,
Nu-s făcuta din tine intelegi?
Nu am nimic din ce-i al tău şi nici nu vreau!
Acum scuză-mă dar o sa ma întorc cu spatele,
Mă bate in ochi privirea ta gingaşă şi nu am ochelari de protecţie!
Hotelul din mine
ANDRA PELINEAGRA
Hotelul din mine
*
Plangi in mine…
Lasa oasele mele sa-ti fie adapostul din seara asta
Asculta ligamentele mele cum sfaraie pe melodia mea preferata
Uita-te la rotule cat de lin danseaza
Priveste tesuturile cum se manjesc cu tine
Iti sunt de ajuns?
Esti intoxicat cu mine?
Cum face vocalize carnea….
Canta pe note stiute doar de noi…
Pasi
*
Strig in gand….” mai existi?”
Trec pe langa o masina si privind in geam, se desprinde o alta din mine
Merge cu viteza, grabita, descantata de blestemul “de a fi “
Cand eram mica uram povestile…
Erau o modalitate prea ieftina de a visa!!!
Stiam ca Ileana Cosanzeana cand va creste ,
va avea o tigara in mana in loc de bagheta magic
Iar Fat-frumos in locul apei moarte si celei vii,
va umbla dupa seringi nefolosite
Inca nu s-a inventat un atelier de croitorie pentru sufletul meu….
Asa ca il voi carpi in continuare cu resturi de amagire si venin!!
Nu visez!!!
Uneori visele sunt prea reale!!!!!
Doar patinez pe o gheata subtire de karma…
Imbibata
*
Muguri de tremur înfloresc în mine, dar într-o primavară neagră,
Cu scaieţi si iarbă uscată în loc de toporaşi şi ghiocei,
Pământul se hraneşte cu rămăşiţele mele în loc să bea apa zăpezii curate...
Natura plânge cu lacrimi uscate şi înflăcărate în loc să-şi ia chipul diafan şi pur,
Totul e murdar…Inclusiv eu mă simt imbâcsită!!
Am incercat să mă spăl cu detergentul uitării dar au rămas pete!
Sunt prea îmbibată…
Spirit nociv
*
Dă-mi voie să fiu profundă şi să-ti zic că nu-mi pasă!
Îmi rezerv dreptul ăsta…
Ultima oară mi-ai spus că încă de la naştere, port ştampila ofensei adusă ţie,
Sistemul tău eronat a fost dat peste cap de spiritul meu nociv!!
Împrejurul scandează erorile tale!!
Azi mi-e lene să fiu echilibrată şi las expresiile să huiduie în locul meu,
Mă dezbrac de conotaţii şi le dau voie să se deztrăbăleze dupa bunul plac...
Aşa că daca vor fi necuviincioase nu e vina mea,
Uşa ţipă, pereţii vor să o ia la goană, televizorul s-a dereglat!
Câtă influenţă asupra decorului ai…
Asta e razbunarea pentru eşecul cu mine?
Consoleză-te cu urma mea,
Că tot vrei dovezi de iubire!!
Iţi las măcar forma tălpilor mele în praful de pe parchet
Azil
*
M-am facut ghem în azilul acestei existenţe
De multe ori mă întreb cine m-a aruncat pe taraba asta numită viaţă
Ca sa mă vadă lumea exponat sau ce?
Oi fi vreo legumă proaspătă...vreun condiment negustat?
NU, nu m-am apucat de comerţ
Altă prezentare metaforică a trăirii nu am avut
Ce să zic...îmi pun gluga destinului pe cap
Şi încep să alerg printre sorţi
Atâtea offside-uri nici că mi-a mai fost dat să vad...
"Hai că poţi" zic....
Din groapă în groapă şi tot ajung la o şosea asfaltată
Dar fără faulturi?
Praf
*
Dau cu mătura peste praful fiinţei mele...
Tot ce sunt eu există în particulele de viruşi aciuate in fiecare colţ al casei!!
Mă împraştie fiecare adiere a prezentului....
M-am ales cu un zâmbet ironic in colţul gurii şi mi-am zis:
" Viaţa e plina de mine"!!!
Sunt cumulată în zilele astea,
Adunată centimetru cu centimetru într-un lighean mare cu lumină şi întuneric...
Ăsta de se numeşte...îmi scapă numele acum...
Iubire 3 in 1
*
E clar?
Mă mai gandesc!!!
Ne rostogolim într-un cerc al confuziei
Greu cu dragostea noastră mioapă!!
Şi după ce că nu poartă ochelari,
Suferă şi de inversiune!
Când e da e nu, când e nu de fapt e da....
Mă gândeam că nu ar fi rău să o întrebăm ce vârstă are!!
Măcar să ştim dacă o tratăm ca o puştoiaică fără minte,
Ori îi facem majortatul sau o consideram adult!!
Recunosc că n-aş vrea să punem pampoane sentimentelor noastre,
Să schimbăm scutece iubirii,
Dar nici nu mă gândesc să o pensionăm...
Ei şi până la urmă daca va fi să-i luăm din moţ...asta e
Vedem ce alege...
Cosmar
*
M-ai visat?
Nu?
Aş fi vrut să fiu coşmarul tău…
În care să visezi tot ce te doare, tot ce te-a ranit
M-ai văzut? M-ai auzit?
Te strigam în gemetele tale,
În corpul care se zbătea,
În sudoarea de pe fruntea ostenită
Nu m-ai visat?
Păcat…
Îţi pregătisem un coşmar frumos!
Cu strigăte disperate, derută, durere şi extaz.
Un vis pudrat cu perle de zbucium...
Te-am chemat!
Aşa de tare încât ţipa şi perna de sub capul tau,
Genele tale se imbratisau de spaima,
Visează-mă!
Ca un coşmar, ca o fantomă, ca o întrerupere!!
Ia-mă ca ceva urât, suferă, chinuie-te!!!
Căci m-am săturat să fiu un nimic frumos…
Din tine
*
Hai laudă-te!!
Că tot îmi repeţi mereu că sunt facută din coasta ta…
Mereu când ma opun, cu mana aia a ta ,
Arăţi către coasta magică si cu un zâmbet sarcastic îmi spui:
“Îţi aminteşti?”
Încerc să-ţi explic,
Că nu suntem nici Adam şi Eva şi nu-i avem nici pe Cain si Abel!!
Coasta ta e mărul discordiei dintre noi…
Şi dacă o să spui ca sunt prea flexibilă, prea elastică
Şi alţi multi de prea,
Voi duce eu mana în dreptul coastei tale şi voi spune:
“Îti amintesti?”
Vrei să ne duelăm în apartenenţe?
În pariuri existenţiale?
Îţi văd privirea pierdută şi mi-e milă de tine…
Coasta ta te-a dezamăgit!!!!
Nu m-a legat în niciun fel de tine,
Nu m-a lipit prin nimic….
Probabil nu era dată cu suficient superglue!
Nu am coasta ta…ca să nu mai ţipi la mine că îţi aparţin,
Am rupt-o ca pe-o foaie de hartie!!
Am îngropat-o în cimitirul mediocrităţii tale,
Nu-s făcuta din tine intelegi?
Nu am nimic din ce-i al tău şi nici nu vreau!
Acum scuză-mă dar o sa ma întorc cu spatele,
Mă bate in ochi privirea ta gingaşă şi nu am ochelari de protecţie!
Sedinta 6, Cristina Sava, Debut
~8 februarie 2010~
Debut
CRISTINA SAVA
Clasa a XI-a, C.N.V.Alecsandri
Stingher
*
Ca o pasăre ce zboară,
Aşa-şi cere dreptul ea…
Dar cine, cine s-o asculte?
Nu vor, dar parcă lin o omor…
Şi zace, suspină, speră, doreşte…
Plânge, zace şi iar plânge…
O lacrimă se strânge şi cu milă acum se duce…
Fără frică se ridică,
Câte un pas o sileşte.
Poate vrând, poate nevrând
O duce spre el,
Întunericul aprins…
Ea o fiară, el stingher…
Mâine
*
Pe aripi de negru străbate un drum sumbru.
Fără lacrimi fuge şi frica e de zahăr…
Nu simte nimic dur, nu vede nici un alt suflet
dar încet se duce direct Într-acolo
spre a urî ce-i nedrept…
Urăşte ieri, urăşte acum
Azi e deja mâine…
Şi n-ai grijă de ce-ar fi,
Apusul nu o lasă a zăbovi.
Debut
CRISTINA SAVA
Clasa a XI-a, C.N.V.Alecsandri
Stingher
*
Ca o pasăre ce zboară,
Aşa-şi cere dreptul ea…
Dar cine, cine s-o asculte?
Nu vor, dar parcă lin o omor…
Şi zace, suspină, speră, doreşte…
Plânge, zace şi iar plânge…
O lacrimă se strânge şi cu milă acum se duce…
Fără frică se ridică,
Câte un pas o sileşte.
Poate vrând, poate nevrând
O duce spre el,
Întunericul aprins…
Ea o fiară, el stingher…
Mâine
*
Pe aripi de negru străbate un drum sumbru.
Fără lacrimi fuge şi frica e de zahăr…
Nu simte nimic dur, nu vede nici un alt suflet
dar încet se duce direct Într-acolo
spre a urî ce-i nedrept…
Urăşte ieri, urăşte acum
Azi e deja mâine…
Şi n-ai grijă de ce-ar fi,
Apusul nu o lasă a zăbovi.
Sedinta 4, Leonard Matei, Ne închidem, Doamne, în Tine
~11 ianuarie 2010~
Ne închidem, Doamne, în Tine
LEONARD MATEI
prima întâlnire
zâmbet rulat cu picaj de castane
crucea cu gâtul lung cât o lumânare
buza ruptă de tine cu o daltă
a 2-a întâlnire
stradă înaltă cu pavajul pe cer
două drumuri în acelaşi sens
o pleoapă gravă târâtă la
groapa comună
a 3-a întâlnire
7 ace adunate dintr-un molid
la naiba cu moartea suntem căţăraţi
rotunjimile tale sunt harta
acestei nopţi
a 4-a întâlnire
citesc din pietre m-am rătăcit
frunzele au urme de otravă pisată
furculiţa ta strecura lacrimi
erai mult mai înaltă
a 5-a întâlnire
la numărătoarea aceasta eram mai mulţi
la toţi ne era foame şi
aveam undiţele goale
aşa ai dispărut bucată cu bucată
a 6-a întâlnire
ne răsturnăm din balansoar şi
pierdem steagul
chipul Tău creşte în mine şi colindăm
unul în altul cu mişcări diverse
a 7-a întâlnire
valurile scapără în vârful bont
unul dintre copii întinde arcul tare
pe spatele cămilei se colorează
neînvăţatele
a 8-a întâlnire
râdem de cei mari de jocul lor
cu discuri
făina pentru pâini dospeşte
solzii aduc măruntaie şi
peştele se împarte
a 9-a întâlnire
faţa ascuţită de vânătoare ştie să asculte
mistreţul nu trage de capcană
Doamne ce uşor respirăm
ultima întâlnire
ligheanul scânceşte în ploaia curată
ne spălam picioarele cu sare
aplecaţi Unul peste Altul
Ne închidem, Doamne, în Tine
LEONARD MATEI
prima întâlnire
zâmbet rulat cu picaj de castane
crucea cu gâtul lung cât o lumânare
buza ruptă de tine cu o daltă
a 2-a întâlnire
stradă înaltă cu pavajul pe cer
două drumuri în acelaşi sens
o pleoapă gravă târâtă la
groapa comună
a 3-a întâlnire
7 ace adunate dintr-un molid
la naiba cu moartea suntem căţăraţi
rotunjimile tale sunt harta
acestei nopţi
a 4-a întâlnire
citesc din pietre m-am rătăcit
frunzele au urme de otravă pisată
furculiţa ta strecura lacrimi
erai mult mai înaltă
a 5-a întâlnire
la numărătoarea aceasta eram mai mulţi
la toţi ne era foame şi
aveam undiţele goale
aşa ai dispărut bucată cu bucată
a 6-a întâlnire
ne răsturnăm din balansoar şi
pierdem steagul
chipul Tău creşte în mine şi colindăm
unul în altul cu mişcări diverse
a 7-a întâlnire
valurile scapără în vârful bont
unul dintre copii întinde arcul tare
pe spatele cămilei se colorează
neînvăţatele
a 8-a întâlnire
râdem de cei mari de jocul lor
cu discuri
făina pentru pâini dospeşte
solzii aduc măruntaie şi
peştele se împarte
a 9-a întâlnire
faţa ascuţită de vânătoare ştie să asculte
mistreţul nu trage de capcană
Doamne ce uşor respirăm
ultima întâlnire
ligheanul scânceşte în ploaia curată
ne spălam picioarele cu sare
aplecaţi Unul peste Altul
Sedinta 2, Marius Grama, Tara unde soarele rasare pe furis
~23 noiembrie 2009~
Ţara unde soarele răsare pe furiş
-poem patriotic autobiografic-
MARIUS GRAMA
1.
m-am născut într-o zi în care toate femeile erau plecate să nască
la fel şi mama mea când i-a venit sorocul
şi-a legat un trandafir la batic a adunat un braţ de boarfe
a cântat de câteva ori „ave maria”
şi a pornit la drum să mă arate lumii
bărbaţii ca nişte juveţi de ghindă
s-au apucat să se fălească
îşi secerau picioarele unul altuia să facă loc pe pământ
noului născut
tatăl meu a ologit atunci o stradă întreagă
dar oamenii primeau cu bucurie schilodeala
îşi îngropau ciolanele snopuri ca pe nişte butaşi cruzi
şi aşteptau să răsară
pământul a primit cu o umezeală dogoritoare dezmăţul naşterii mele
preţ de o răsuflare nu s-a mai rotit
dansul sincron al existenţei a rămas suspendat
până am spus primele cuvinte: „ţara mea”
arhitectura vorbelor nu-mi era cunoscută
2.
nu am ştiut de prima dată că ţara mea este chiar ţara mea
vedeam că femeile poartă aceeaşi roşeaţă în obraji
auzeam cum că bărbaţii taie din lemnul aceluiaşi copac
e drept simţirile nu aveau identitate nici certificate de naştere
sub pălăria mea din lână trecută prin fusul nopţilor crăpate de stele
aburii galbeni erau ai cafenelelor împrăştiate pe străzi obscure
mirosul înţepător era al bordelurilor mucegăite
icnetele stridente ale fecioarelor sau ale pruncilor
care abia aşteptau un motiv de chicoteală
nu înţelegeam de ce unii ziceau „Doamne, ajută!”
iar alţii mă alintau cu „bată-te Dumnezeu să te bată!”
ce fel de Dumnezeu e ăsta?
pe unii îi bate pe alţii îi ajută câţiva nici nu-s pe lista Lui de treburi
pe mine mă lasă slobod într-o lume plină de transparenţe
în spatele cărora ne ascundem cu toţii
3.
în ţara mea toată lumea adoră să stea în picioare aliniată
oamenii nu obişnuiesc să moară aşa credeam
anotimpurile vin de dragul diversităţii
trenurile nu caută niciodată un peron viteza lor le poartă
către despărţiri şi regăsiri
aşa vedeam atunci ţara mea
ca pe un rebus lustruit în fiecare vocală
ca pe o orchestră cu viorile sculptate din braţele violoniştilor
cu trompetele modelate din buzele suflătorilor
mă simţeam aşa de bine în strânsoarea şerpilor rozalii
gândurile mi se rostogoleau pe un tărâm cunoscut palpabil
mă înrudeam cu tot ceea ce avea un nume
părinţii mei îmi arătau palmele creţe de la apa din cristelniţă
căci fiecare lucru trebuia botezat nu-i aşa?
ţara mea se construia în juru-mi ca un fagure ciuruit
ca o armată din ostaşi cu nările umflate de tensiunea pândei
4.
în ţara mea se ascultă numai muzică bună revoltător de bună
am învăţat tot ce trebuia să ştiu până la anii ăştia
am dezbrăcat în minte toate trupurile care mi-au încălzit ideile
eeeeee şi câte voi mai dezbrăca până la noapte
timpul e o păpuşă care dansează în palma mea
o balerină care se roteşte în ritmul bătăilor inimii mele
Dumnezeu nu mai vrea să stea la aceeaşi masă cu mine
am ştiut mereu că nu am aplecări de apostol
mai degrabă de poet lepros la curtea regelui Arthur
de kamikaze aruncat în lupta cu toţi cei care
pretind că m-au crescut
mă roade pofta celor din jur de a mă linge ca pe o îngheţată
setea de a mă înţelege curajul de a mă trage în fire subţiri
din care să-mi înnoade destinul
5.
în ţara mea e loc pentru doi numai pentru doi
EA a apărut să mă completeze ca să dea un rost nopţilor pierdute
versurilor scrijelite pe spatele păianjenilor de deasupra patului
tremurul ei e bucuria mea de fiecare zi
nu am ştiut că în mine încap astfel de emoţii arcuite asortat
congruent sinonim identic
cărţile nu mi-au spus niciodată câtă plăcere ascunde
evadarea din strânsoarea şerpilor rozalii
iubirea nu mai e o minciună şoptită cu frică în îmbrăţişări orgasmice
e un cuvânt care trebuie rostit în faţa preoţilor
care trebuie strigat în fiecare intersecţie cât ţine roşul semaforului
în ţara mea pătrunde o lumină care tranşează sticlele cu bere
care taie întunericul amărui al seratelor ornate cu folk
prin ţara mea au încetat să umble feţi-frumoşi sau Doamne, iartă-mă
reviste cu femei goale
EA mă învaţă în fiecare zi mirosul vulgar al saloanelor de coafura
şi îmi albeşte laptele înmuind în pahar câte-o fecioară
EA îmi arată cicatricele hidoase ale timpului
şi îmi trasează nevăzut drumul spre casă
6.
ţara mea a apărut în momentul în care s-a terminat
atunci mi s-a spus că dincolo este ţara altora străinii
iar ţara mea e acolo de unde vin eu
acolo unde pâinea îţi mângâie cerul gurii
unde macii îngălbenesc peste noapte de ruşine
unde copilul îi iubeşte pe vampiri şi le ascute caninii
unde zidarii trebuie să ucidă ca să ridice o cetate
ţara mea e acolo unde soarele răsare pe furiş tiptil
asfaltul miroase a tălpi desculţe în fugă
ogoarele încă mai suferă de la rănile tăiate de şenile
istoria râde sfidător de oamenii care îi împletesc de veacuri
codiţe de şcolăriţă
7.
de câteva sute de ani compunem imnuri ne transpiră gâtlejurile
ne încordăm solfegiile biciuitoare pe coama vremurilor
ne e greu să alegem nimic nu-i destul de bun pentru ţara mea
căluşarii au tocat în opincile lor atâtea hectare
că au răsunat polii sugrumaţi de un ecuator vibrant
văduvele croiesc steaguri
din uniformele bărbaţilor răposaţi în războie
deasupra tuturor trebuie sa fluture stindardul amăgirilor noastre
flamura salturilor printre poruncile lui Dumnezeu
în ţara mea simt că măruntaiele îmi sunt prinse ca într-o menghină
nu mai încap în gondolele putrede ale curtezanelor
în ţara mea s-au rătăcit prea mulţi actori mai degrabă figuranţi
în ţara mea ciocârliile zboară cu aripile legate fedeleş
Ţara unde soarele răsare pe furiş
-poem patriotic autobiografic-
MARIUS GRAMA
1.
m-am născut într-o zi în care toate femeile erau plecate să nască
la fel şi mama mea când i-a venit sorocul
şi-a legat un trandafir la batic a adunat un braţ de boarfe
a cântat de câteva ori „ave maria”
şi a pornit la drum să mă arate lumii
bărbaţii ca nişte juveţi de ghindă
s-au apucat să se fălească
îşi secerau picioarele unul altuia să facă loc pe pământ
noului născut
tatăl meu a ologit atunci o stradă întreagă
dar oamenii primeau cu bucurie schilodeala
îşi îngropau ciolanele snopuri ca pe nişte butaşi cruzi
şi aşteptau să răsară
pământul a primit cu o umezeală dogoritoare dezmăţul naşterii mele
preţ de o răsuflare nu s-a mai rotit
dansul sincron al existenţei a rămas suspendat
până am spus primele cuvinte: „ţara mea”
arhitectura vorbelor nu-mi era cunoscută
2.
nu am ştiut de prima dată că ţara mea este chiar ţara mea
vedeam că femeile poartă aceeaşi roşeaţă în obraji
auzeam cum că bărbaţii taie din lemnul aceluiaşi copac
e drept simţirile nu aveau identitate nici certificate de naştere
sub pălăria mea din lână trecută prin fusul nopţilor crăpate de stele
aburii galbeni erau ai cafenelelor împrăştiate pe străzi obscure
mirosul înţepător era al bordelurilor mucegăite
icnetele stridente ale fecioarelor sau ale pruncilor
care abia aşteptau un motiv de chicoteală
nu înţelegeam de ce unii ziceau „Doamne, ajută!”
iar alţii mă alintau cu „bată-te Dumnezeu să te bată!”
ce fel de Dumnezeu e ăsta?
pe unii îi bate pe alţii îi ajută câţiva nici nu-s pe lista Lui de treburi
pe mine mă lasă slobod într-o lume plină de transparenţe
în spatele cărora ne ascundem cu toţii
3.
în ţara mea toată lumea adoră să stea în picioare aliniată
oamenii nu obişnuiesc să moară aşa credeam
anotimpurile vin de dragul diversităţii
trenurile nu caută niciodată un peron viteza lor le poartă
către despărţiri şi regăsiri
aşa vedeam atunci ţara mea
ca pe un rebus lustruit în fiecare vocală
ca pe o orchestră cu viorile sculptate din braţele violoniştilor
cu trompetele modelate din buzele suflătorilor
mă simţeam aşa de bine în strânsoarea şerpilor rozalii
gândurile mi se rostogoleau pe un tărâm cunoscut palpabil
mă înrudeam cu tot ceea ce avea un nume
părinţii mei îmi arătau palmele creţe de la apa din cristelniţă
căci fiecare lucru trebuia botezat nu-i aşa?
ţara mea se construia în juru-mi ca un fagure ciuruit
ca o armată din ostaşi cu nările umflate de tensiunea pândei
4.
în ţara mea se ascultă numai muzică bună revoltător de bună
am învăţat tot ce trebuia să ştiu până la anii ăştia
am dezbrăcat în minte toate trupurile care mi-au încălzit ideile
eeeeee şi câte voi mai dezbrăca până la noapte
timpul e o păpuşă care dansează în palma mea
o balerină care se roteşte în ritmul bătăilor inimii mele
Dumnezeu nu mai vrea să stea la aceeaşi masă cu mine
am ştiut mereu că nu am aplecări de apostol
mai degrabă de poet lepros la curtea regelui Arthur
de kamikaze aruncat în lupta cu toţi cei care
pretind că m-au crescut
mă roade pofta celor din jur de a mă linge ca pe o îngheţată
setea de a mă înţelege curajul de a mă trage în fire subţiri
din care să-mi înnoade destinul
5.
în ţara mea e loc pentru doi numai pentru doi
EA a apărut să mă completeze ca să dea un rost nopţilor pierdute
versurilor scrijelite pe spatele păianjenilor de deasupra patului
tremurul ei e bucuria mea de fiecare zi
nu am ştiut că în mine încap astfel de emoţii arcuite asortat
congruent sinonim identic
cărţile nu mi-au spus niciodată câtă plăcere ascunde
evadarea din strânsoarea şerpilor rozalii
iubirea nu mai e o minciună şoptită cu frică în îmbrăţişări orgasmice
e un cuvânt care trebuie rostit în faţa preoţilor
care trebuie strigat în fiecare intersecţie cât ţine roşul semaforului
în ţara mea pătrunde o lumină care tranşează sticlele cu bere
care taie întunericul amărui al seratelor ornate cu folk
prin ţara mea au încetat să umble feţi-frumoşi sau Doamne, iartă-mă
reviste cu femei goale
EA mă învaţă în fiecare zi mirosul vulgar al saloanelor de coafura
şi îmi albeşte laptele înmuind în pahar câte-o fecioară
EA îmi arată cicatricele hidoase ale timpului
şi îmi trasează nevăzut drumul spre casă
6.
ţara mea a apărut în momentul în care s-a terminat
atunci mi s-a spus că dincolo este ţara altora străinii
iar ţara mea e acolo de unde vin eu
acolo unde pâinea îţi mângâie cerul gurii
unde macii îngălbenesc peste noapte de ruşine
unde copilul îi iubeşte pe vampiri şi le ascute caninii
unde zidarii trebuie să ucidă ca să ridice o cetate
ţara mea e acolo unde soarele răsare pe furiş tiptil
asfaltul miroase a tălpi desculţe în fugă
ogoarele încă mai suferă de la rănile tăiate de şenile
istoria râde sfidător de oamenii care îi împletesc de veacuri
codiţe de şcolăriţă
7.
de câteva sute de ani compunem imnuri ne transpiră gâtlejurile
ne încordăm solfegiile biciuitoare pe coama vremurilor
ne e greu să alegem nimic nu-i destul de bun pentru ţara mea
căluşarii au tocat în opincile lor atâtea hectare
că au răsunat polii sugrumaţi de un ecuator vibrant
văduvele croiesc steaguri
din uniformele bărbaţilor răposaţi în războie
deasupra tuturor trebuie sa fluture stindardul amăgirilor noastre
flamura salturilor printre poruncile lui Dumnezeu
în ţara mea simt că măruntaiele îmi sunt prinse ca într-o menghină
nu mai încap în gondolele putrede ale curtezanelor
în ţara mea s-au rătăcit prea mulţi actori mai degrabă figuranţi
în ţara mea ciocârliile zboară cu aripile legate fedeleş
Sedinta 1 - Andrei P. Velea, Poeme intr-o ghinda
~9 noiembrie 2009~
Poeme intr-o ghinda
ANDREI P. VELEA
îmi pare c-am murit
*
îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!
buzele pe care le săruţi, palide-vânt,
au pânza lucrurilor prăfuite de ieri - murmură idei
pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată;
trebuia să ştii asta, iubito!
ochii mei tulburi nu te mai oglindesc,
apa lor a prins un caimac fin de otravă;
paianjeni mecanici mi-au invadat privirea -
tu trebuia să fi simţit asta!
pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,
sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;
demult n-am mai scris un poem care să te exalte
şi-i numai vina ta, iubito!
--------------------
nu mă ruga s-aleg azi
*
nu mă ruga s-aleg azi între sacru şi profan,
între linie şi cerc, platon sau aristotel,
între liberalism şi social-democraţie
doar azi, atât! - e soare, primăvară,
iar femeile au înflorit în colţul buzelor
un zâmbet delicat, fragil,
pierdut între metresă şi fecioară
nu mă soma să-ţi dau poemele mai vechi să le citeşti,
nu fi geloasă, te asigur:
personaje pur fictive mi-au bântuit imaginaţia
nopţile astea lungi de iarnă
nu mă-ntreba cât e ceasul! –
am impresia unui malaxor ruginit la mâna stângă
mai bine-ai inchide televizorul
şi am ieşi şi-am face dragoste
într-un satelit spion eşuat azi dimineaţă
undeva lângă dunăre, pe faleză
--------------------
presimţire ( inflaţie de nori )
cu J.M.W.Turner, “Ploaie, Vapori şi Viteză”, pe fundal
*
inflaţie de aburi, de nori…
materia se mai adună doar pe la colţuri de lume,
transparentă, timidă
văd tocmai din camera mea cum diavoli acizi,
îmi numără păcatele şi râd
deschid pleoapele, dar nu mă ajută,
mi-e starea de veghe la fel de rarefiată ca somnul
ce cred?, ce iubesc?, ce detest?
sunt mai firav ca propria-mi umbră
şi mai uşor ca răsuflarea…
prietenii mă trădează la telefon -
au vocile redatate de-un aparat automat
feţii se ridică în pieptul femeilor,
iar viitorul lapte
se face zăpadă dumnezeiască în cerurile de sus
dau s-apuc gravitaţia cu dinţii de gleznă,
însă mi-i muşcătura lipsită vlagă…
aţele dintre hematii s-au întins la maxim
şi în curând se vor rupe…
vapori de teamă, presimţire:
cusătoreasa lumii a pierdut un nod
şi toate se destramă
la fel de firesc şi de neaşteptat
cum s-au adunat odată…
--------------------
elegie pentru un cuvânt nepronunţat
*
elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat,
cu toate lacrimile şi batistele de rigoare
martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare,
cu limba încâlcită în moduri aparte,
ieşind prin cutia craniului,
până dincolo de nori, aproape de talpile zeilor, incomodându-i
deasemenea, aceeaşi martori (anonimi!),
spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii,
încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată,
iar zeii ruşinati de aura de mister
probabil de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul,
emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu…
niciodată limuzinele cerului n-au inundat
străzile acelea murdare.
ce-au vorbit?, ce-au promis?, nu se ştie…
totul s-a desfaşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus
cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile
în spatele uşii scorojite,
din gura însetată de sânul cunoaşterii
nu s-a auzit decât un simplu “mama”
cerul a zambit uşurat,
poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte imbâcsite,
iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită,
de focă leneşă, gri
--------------------
eco-poem
*
pasăre mare, albă, graţioasă,
pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă
fire de trestie lungi, ca degetele naiului,
sparte cu excavatorul
ascunşi sub cupola unui ghiocel,
un pluton de soldaţi plănuieşte atacul
nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,
libelule stropite cu cherosen
munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată,
lacuri în sticle de plastic
mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin,
dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie
--------------------
poemul fără intenţie
*
poemul fără intenţie, care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine
a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia totuşi lăsată „autorului” portiţa unui modest aport
poemul fără intenţie, care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul
şi ţi-a ascuns creionul într-o ghindă
poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui oraş
în care poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură
--------------------
de primăvară (ce pudic e azi universul)
*
ce pudic e azi universul...
atomii s-au retras
după mai multe rânduri de perdele
şi bâzâie în surdină;
lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi
e o candoare suavă ce bântuie fiinţa,
faptele rele
s-au autodenunţat autorităţilor morale
iubito, dacă vrei să te dezbraci,
fă-o undeva departe de lume,
într-o fântână îngustă cât un fir de păr,
aşa încât, de la celălalt capăt,
închis ermetic,
să te pot privi doar eu
altminteri, dacă ar mai intra
vreun fir de lumină,
s-ar reflecta în oglinda fântânii,
apoi te-ar proiecta pe cer
şi-i pudic azi universul:
cu ambele mâini şi-ar acoperi ochiul
având degetele răsfirate, desigur...
--------------------
Poeme intr-o ghinda
ANDREI P. VELEA
îmi pare c-am murit
*
îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!
buzele pe care le săruţi, palide-vânt,
au pânza lucrurilor prăfuite de ieri - murmură idei
pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată;
trebuia să ştii asta, iubito!
ochii mei tulburi nu te mai oglindesc,
apa lor a prins un caimac fin de otravă;
paianjeni mecanici mi-au invadat privirea -
tu trebuia să fi simţit asta!
pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,
sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;
demult n-am mai scris un poem care să te exalte
şi-i numai vina ta, iubito!
--------------------
nu mă ruga s-aleg azi
*
nu mă ruga s-aleg azi între sacru şi profan,
între linie şi cerc, platon sau aristotel,
între liberalism şi social-democraţie
doar azi, atât! - e soare, primăvară,
iar femeile au înflorit în colţul buzelor
un zâmbet delicat, fragil,
pierdut între metresă şi fecioară
nu mă soma să-ţi dau poemele mai vechi să le citeşti,
nu fi geloasă, te asigur:
personaje pur fictive mi-au bântuit imaginaţia
nopţile astea lungi de iarnă
nu mă-ntreba cât e ceasul! –
am impresia unui malaxor ruginit la mâna stângă
mai bine-ai inchide televizorul
şi am ieşi şi-am face dragoste
într-un satelit spion eşuat azi dimineaţă
undeva lângă dunăre, pe faleză
--------------------
presimţire ( inflaţie de nori )
cu J.M.W.Turner, “Ploaie, Vapori şi Viteză”, pe fundal
*
inflaţie de aburi, de nori…
materia se mai adună doar pe la colţuri de lume,
transparentă, timidă
văd tocmai din camera mea cum diavoli acizi,
îmi numără păcatele şi râd
deschid pleoapele, dar nu mă ajută,
mi-e starea de veghe la fel de rarefiată ca somnul
ce cred?, ce iubesc?, ce detest?
sunt mai firav ca propria-mi umbră
şi mai uşor ca răsuflarea…
prietenii mă trădează la telefon -
au vocile redatate de-un aparat automat
feţii se ridică în pieptul femeilor,
iar viitorul lapte
se face zăpadă dumnezeiască în cerurile de sus
dau s-apuc gravitaţia cu dinţii de gleznă,
însă mi-i muşcătura lipsită vlagă…
aţele dintre hematii s-au întins la maxim
şi în curând se vor rupe…
vapori de teamă, presimţire:
cusătoreasa lumii a pierdut un nod
şi toate se destramă
la fel de firesc şi de neaşteptat
cum s-au adunat odată…
--------------------
elegie pentru un cuvânt nepronunţat
*
elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat,
cu toate lacrimile şi batistele de rigoare
martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare,
cu limba încâlcită în moduri aparte,
ieşind prin cutia craniului,
până dincolo de nori, aproape de talpile zeilor, incomodându-i
deasemenea, aceeaşi martori (anonimi!),
spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii,
încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată,
iar zeii ruşinati de aura de mister
probabil de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul,
emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu…
niciodată limuzinele cerului n-au inundat
străzile acelea murdare.
ce-au vorbit?, ce-au promis?, nu se ştie…
totul s-a desfaşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus
cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile
în spatele uşii scorojite,
din gura însetată de sânul cunoaşterii
nu s-a auzit decât un simplu “mama”
cerul a zambit uşurat,
poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte imbâcsite,
iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită,
de focă leneşă, gri
--------------------
eco-poem
*
pasăre mare, albă, graţioasă,
pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă
fire de trestie lungi, ca degetele naiului,
sparte cu excavatorul
ascunşi sub cupola unui ghiocel,
un pluton de soldaţi plănuieşte atacul
nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,
libelule stropite cu cherosen
munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată,
lacuri în sticle de plastic
mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin,
dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie
--------------------
poemul fără intenţie
*
poemul fără intenţie, care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine
a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia totuşi lăsată „autorului” portiţa unui modest aport
poemul fără intenţie, care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul
şi ţi-a ascuns creionul într-o ghindă
poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui oraş
în care poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură
--------------------
de primăvară (ce pudic e azi universul)
*
ce pudic e azi universul...
atomii s-au retras
după mai multe rânduri de perdele
şi bâzâie în surdină;
lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi
e o candoare suavă ce bântuie fiinţa,
faptele rele
s-au autodenunţat autorităţilor morale
iubito, dacă vrei să te dezbraci,
fă-o undeva departe de lume,
într-o fântână îngustă cât un fir de păr,
aşa încât, de la celălalt capăt,
închis ermetic,
să te pot privi doar eu
altminteri, dacă ar mai intra
vreun fir de lumină,
s-ar reflecta în oglinda fântânii,
apoi te-ar proiecta pe cer
şi-i pudic azi universul:
cu ambele mâini şi-ar acoperi ochiul
având degetele răsfirate, desigur...
--------------------
marți, 2 februarie 2010
Fotografii
Gasiti fotografii de la sedintele noastre aici: http://picasaweb.google.ro/cubulcritic
ENJOY!
ENJOY!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
