EVENIMENT: Ziua mondială a poeziei

Ziua mondială a poeziei

Cubul critic OBLIO vă recomandă evenimentul “Blues poems. O felie de poezie”.
Evenimentul va avea loc duminică 21 martie, orele 19.00, Hotel Mercur, Galaţi.
Invitaţiile se pot procura la preţ redus (20 RON) de la editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, lângă Teatrul Dramatic.

Mai multe detalii in afiş.

Sedinta 8, Cristian Bercaru, Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri

~15 martie 2010~

Imaginea digitală şi fotografia: diferenţe şi apropieri
CRISTIAN VALENTIN BERCARU


Deoarece numerele şi pictura sunt diametral opuse, imaginea digitala apare ca fiind prima schimbare în acest sens. O imagine este o percepţie concretă încorporată într-un obiect fizic. Un număr însă este un concept invizibil, abstract, care aparţine simbolurilor formale. Principiile estetice care ne ghidează aprecierea unei imagini nu au nici o relevanţă aplicate digitalului, şi regulile matematice care guvernează formulele raţionale nu au nici o aplicare în artă. „Pictură de numere” este un apelativ folosit în zona artei pentru imaginea digitală, ceea ce se poate produce printr-o astfel de imagine, o reproducere rapidă, dacă nu instantanee a unui, aşa-zis obiect de arta, devine o sintagma ridicolă.
În ciuda acestor critici, computerele s-au infiltrat cu brio în ceea ce numim comunicarea de zi cu zi, unde se ingeră şi digeră o cantitate mare de imagine digitală. Computerul acompaniază imaginile şi umple teatrul civilizaţiei fiind modelatorul imaginilor din reviste, jurnale, ziare sau cinematografe. În decursul a două decenii arta procesată pe, şi de, computer şi-a creat un nou rol şi uneori întrece chiar unele dintre metodele tradiţionale din sânul ei. Computerul vine astfel să sporească potenţialul creativ al artistului, dar mai mult decât atât, computerul devine instrumentul prin care un artist câştigă un control imens asupra procesului său de creaţie.
Un alt efect al acestei atingeri dintre înalta tehnologie şi artă este extinderea acesteia din urmă şi către alte forme de exprimare culturală. Astfel se creează o zonă nouă de inter-culturalitate unde pot fi depăşite bariere precum cele politice sau geografice sau de alta natura.
Imaginea a jucat un rol important în cultura multor veacuri şi pentru diferite popoare, în mai toate cazurile spectatorul se foloseşte de ceea ce numim reprezentare. Prin aceasta el poate intra într-un spaţiu nou, spaţiul artistic, unde percepţia, orientarea estetică şi întreaga sa evoluţie ca şi spectator este canalizată de către imagine şi de ceea ce reprezintă. Interesant este că o imagine nu ne lasă cu nici o alternativă de a-i verifica veridicitatea, o imagine artistica nu are nici o legătură cu ceea ce putem numi adevărat sau fals. Ea se exclude prezentului verificabil şi rămâne o reprezentare pe care suntem forţaţi să o credem, asta şi deoarece, de cele mai multe ori această reprezentare se pliază pe experienţa noastră cu obiectul reprezentat.
Artisticul are tendinţa de a izola realitatea de imaginea pe care o produce, raţiunea acestui lucru stă tocmai în faptul că prin asta reprezentarea artistică îşi păstrează consistenţa şi poate fi păstrată în timp neatinsă de alterarea realităţi. De fapt singura realitate pe care o alipim unei imagini este tocmai cea scoasă din reprezentările noastre anterioare.
Computerul aduce o paletă nouă de interacţiuni pe acest plan, deoarece el operează în deosebi numai cu astfel de imagini. O imagine digitală, pe lângă faptul că moşteneşte toate elementele anteriorilor ei mai aduce şi o nouă vitalitate care angajează spectatorul într-o nouă şi mai personală relaţie cu imaginea. Computerul ne deschide fondul nostru cultural suprasaturat de imagine către universul digital compus din numere care în mod ciudat sunt capabile să ajungă astfel la noi. Prezenţa noastră individuală este expediată unui subiect al reprezentaţiei digitale şi vice versa.
Materialele şi instrumentele pe care le deţine un artist în ajută pe acesta să definească caracterul artei sale cum de altfel este dificil să ne imaginăm un Rembrandt pictând cu tempera în loc de uleiuri. Din acest motiv, orice inovaţie în domeniul materialelor şi a instrumentelor, orice avantaj tehnologic pare să extindă resursele artei aducând artistului mai multe posibilităţi de alegere, mai multe moduri de a crea.
Instrumentele au rolul de amplifica puterea noastră asupra altor obiecte din jurul nostru, şi nu numai, astfel printr-un obiectiv putem vedea de la o distanţă mare care ne este imposibilă în mod normal, ori cum locomotiva străbate distanţe mari într-un timp scurt, un lucru imposibil fără instrumente şi tehnologie.
Resursele unei arte nu se reduc la simple materiale fizice şi procese. Fiecare proces are ataşat lui credinţe, practice şi convenţii care ne afectează înţelegere şi citirea imaginii iar artistul încearcă să-şi atingă efectul dorit. Odată cu alterarea credinţelor şi practicilor, artistul poate găsi că anumite tipuri de efecte nu mai pot fi obţinute.
Dar înainte de a discuta despre fotografia digitală trebuie să înţelegem fotografia tradiţională, şi mai apoi să introducem această nouă tehnologie.
Sunt multe lucruri pe care fotografia le aduce repertoriului practicii de imagine: rapiditatea şi uşurinţa procesului, un nou standard de precizie şi acurateţe şi o apropiere mult mai experimentală şi informală a compoziţiei şi subiectului în cauză. Dar probabil cea mai distinctă a fost statutul perspectivei imaginii fotografice, un statut anunţat de natura mecanică a producerii. Fotografia pare a avea o conexiune specială cu realitatea şi o independenţă a intenţiei fotografului. Ca de exemplu: dacă avem un cal într-o fotografie noi avem deja intuiţia faptului că a existat un cal în faţa aparatului deoarece calul nu putea fi produs de imaginaţia fotografului. Din acest motiv despre fotografie se poate zice că verifică existenţa subiectului ei într-o manieră în care pictura nu poate. Fotografia cere existenţa efectivă a calului pentru că la rândul ei să poată exista. În timp ce pictura poate depinde doar de imaginaţia artistului. Această apropiată conexiune dintre ceea ce fotografia arată şi ceea ce există în lume este ceea ce unii numesc „transparenţa” fotografiei, ori „realismul” fotografiei.
În adevăr o fotografie poate fi departe de obiectivitate în felul cum este prezentat subiectul, alegerile fotografului în ceea ce priveşte unghiul camerei, lumină şi încadrare. Mai mult decât atât, caracteristica mediului – bidimensional, delimitarea imaginii, pentru a folosi opţiunea alb-negru – toate contribuie la o divergenţă între ceea ce vedem într-o fotografie şi ceea ce trebuie să vedem în persoană. Bineînţeles conştiinţa noastră priveşte toţi aceşti factori fără să schimbe felul de a vedea fotografia – ca având o conexiune specială cu realitatea.
Fotografia pare să arate ceva ciudat şi nesurprins despre cum arată lumea şi începem să găsim decalaje între ceea ce ne arată fotografia şi ceea ce noi ştim că este cu adevărat. Acest mod prin care noi percepem distorsionările fotografiei joacă un rol important ca şi impact estetic. Putem observa acest lucru pe anumite exemple de transformări fotografice şi comparându-le cu exemple corespondente din pictură. Aceasta de asemenea poate demara într-un proces de de-familiarizare a obiectelor comune. Însă diferenţa produsă de pictură şi aceea a unei fotografii nu ţine doar de materiale şi procedee utilizate.
O imagine digitală este o imagine făcută pe un grilaj de unităţi discrete cunoscute ca pixeli. Cu numere folosite pentru a specifica culorile sau umbrele pentru fiecare pixel, imaginile pot fi stocate electronic, copiate, transmise şi printate. Pot fi, însă şi alterate în nenumărate moduri.
Interacţiunea dintre imaginea digitală şi fotografie este făcută posibilă prin faptul că fotografia clasică poate fi scanată şi convertită la un format digital. O linie curbă şi gradaţiile tonale a fotografiei sunt convertite în paşii discreţi ai grilului. Mai mult, camera digitală poate fi folosită pentru a captura imagini din lume electronic pe disk, întrecând procesul foto chimic.
Odată ce o imagine este în format digital, componentele ei pot fi rearanjate, extinse, şterse şi într-un oarecare mod modificate înainte de a fi printate, procese făcute toate uşor de un software proiectat special pentru acest lucru.
Produsul digital al acestei noi libertăţi creative nu mai este totuşi o fotografie. Se poate spune că imaginea digitală este la fel de diferită de fotografie precum aceasta este de pictură. Cu variaţiile spaţiale şi tonale continue, fotografia conţine o cantitate indeterminată de informaţie şi poate fi indefinit lărgită pentru a arăta „detalii” mari. Imaginile digitale conţin totuşi o cantitate fixă de informaţii, lărgirea dincolo de punctul de unde ele îşi revelă componentele grilului şi nu mai poate încorpora noi informaţii. Componentele discrete a unei imagini digitale, pe de cealaltă parte, permite o reproducere fidelă, astfel că copia unei imagini digitale este de neatins faţă de original. Asemănător fotografia subtil gradată nu poate fi exact reprodusă, astfel că fotografia fotografiei nu va avea niciodată precizia originalului.
Dar posibil cea mai importantă diferenţiere dintre cele două tipuri de imagine pot fi găsite în divergenţele care sunt faţă de predispunerea la alterare. Această diferenţă este semnificativă, deoarece imaginea digitală moşteneşte o alterabilitate care nu-i dă credibilitatea atributelor unei fotografii.
O alterare fotografică de succes necesită o iscusinţă a modelării unor suprafeţe fragile. Imaginile digitale, însă, pot fi electronic alterate în viteze relative şi cu un anumit grad de uşurinţă. Putinţa alterării unei imagini digitale depăşeşte cu mult canoanele în care se poate face acest lucru pentru o fotografie tradiţională. Elementele care pot fi remodelate, repoziţionate sau îndepărtate în cel mai facil joc al voinţei. Imagini din diferite surse pot fi uşor combinate. Prin alterarea digitală feţele pot fi îmbătrânite sau diferite feţe pot fi suprapuse. Mai mult, alterarea digitală poate fi produsă astfel încât aceste modificări să nu poată fi detectate, lucrându-se atent la o rearanjare al luminozităţii, contrastului sau a perspectivei. O astfel de punere a problemei ne lasă de multe ori în imposibilitatea de a distinge o imagine digitală de o fotografie tradiţională, devine acum imperceptibilă diferenţa dintre o imagine prelucrată digital şi una originală.
Sunt două forme radical diferite de reprezentare a informaţiei despre lume . Apariţia unei persoane este reprezentată într-o fotografie diferenţiat calitativ faţă de apariţia ei reală. Putem vedea această persoană într-o fotografie însă în esenţă doar o redăm numerelor, astfel acestea devin instrumente şi cadre noilor forme de imagini. Această redare prin numere care formează imaginea digitală este o revoluţie faţă de formele analoage (tradiţionale) ale fotografiei. În alte cuvinte mecanicul a fost înlocuit de computer. Formele analoage de fotografiere se bazează pe imprimare în timp ce digitalul se bazează pe structuri simbolice. Una este canalizată spre o conservare concretă şi prezentare, iar cealaltă spre depozitarea abstractă şi manipulare. De altfel tehnologia digitală poate fi o excelentă mimică a analoagei sale, funcţionalitatea acesteia fiind mult mai diversă.
În concluzie ambele forme pot fi folosite pentru a reprezenta realitatea însă în forme diferite. Daca un analog rămâne cu anumite impresii despre ceea ce „vede”, imaginea digitală rămâne cu măsurători. Putem vorbi despre o trans-esteticitate, căci materia unui obiect şi forma acestuia sunt transformate aici în valori numerice. În acest timp un mediu analog transferă forme pentru a produce o alta într-un alt analog, modul digital transforma însă formele fizice în structuri conceptuale. O formă sau o culoare este transformată în număr a cărui simbol este apoi procesată pentru putea fi folosită de o maşinărie sau persoană.

Sedinta 8, Mirela Burhuc, Între cer şi pământ

~15 martie 2010~

Între cer şi pământ
MIRELA BURHUC (MIRALIA)

Viaţa ca un şotron
*
Viaţa aceasta e ca un şotron al copilăriei,
Doar că s-au înmulţit cifrele şi pietricele nu avem îndeajuns.
Poţi să o defineşti cum vrei, să o mototoleşti
Ca pe o hârtie de care ai vrea să scapi
Şi să iei o coală nouă pe care să scrii caligrafic:
Viaţa are mere!

E o poveste adevărată, cu tâlc uneori,
În ea aduni bucurii, tristeţi, îţi rămân hainele mici,
Ba mari, cazi, te ridici, cântăreşti o sută de kile
Şi farmacistul nu are ce să-ţi dea ca să mai scapi de greutate.
Uneori găseşti locuri pustii, chiar şi aici,
Unde lumea pare un furnicar ce aşteaptă ploaia,
Unde maşinile mai au puţin şi încep să respire,
Unde filmele de groază au extensii pe trotuar.

Şi totuşi, mama spunea că viaţa e frumoasă
Chiar dacă te mai juleşti la picior,
Chiar dacă îţi rămân pumnii altora în maxilarele tale.

Mă gândeam într-o zi, că lumea e un puzzle desprins,
Un uriaş cu lentile sparte, cerşind la colţul străzii,
Cu buzunarele largi şi inima strânsă,
Pentru că nimic nu îi e de ajuns.
Mamă, să faci mai multe plăcinte, spuneam eu,
Pentru cine, intreba mama, pentru ea,
Mama zâmbea şi tăcea dar nu punea niciodată deoparte
Decât pentru sfinţi.

La ora de desen ne întreba cum ne imaginăm viaţa,
La mine erau mărgele sclipitoare,
Iar acum, o coală de hârtie cu un gol imens.
Aş putea să-i trasez linii lungi, curbe, ondulate,
Să o pictez în culori acrilice
Dar stau şi mă holbez la ea ca la un condamnat
Căruia i se citeşte sentinţa finală:
Nimic nu îi e de ajuns!

Nu-mi amintesc de când a început şi nu voi şti când se termină viaţa,
Mamei îi stătuse ceasul iar tata îl întorcea mereu pe ascuns,
Mie îmi rămăsese sufletul în gât,
Şi ochii pe grinda cerului,
Tata mă batea soldăţeşte pe umăr, cu o mână,
Şi cu cealaltă sculpta cămări înguste pentru cealaltă lume.

Eu ştiam că boii mergeau încet,
Doar că oamenii se duceau prea repede.


La noi în sat e timpul să se ardă caii
*
Tata trăgea poarta într-un chiot prelung şi gata, noapte cu gust de fâneaţă.
eu vorbeam printre degete cu focul, gardul din vise îndesat sub pernă,
uliţele cu spume la gurile cârciumarilor,
taraful plecând în zori ca o ceaţă lăptoasă.
acum, stau câinii prea aproape, cu mâzgă pe gene.

îţi cad genunchii, bătrâne, spun,
luna stă întinsă, ca o fotografie trucată,
el îşi urcă palmele strâmbe pe foc
şi sfârâie părul chircit peste vreascuri.

la noi în sat e timpul să se ardă caii.


Cine mi-a văzut zborul?
*
Cine mi-a văzut zborul
fierbinte,
rotund?
ieşise din mine
ca printr-o fereastră.


Dacă, în timp, ploaia
*
Dacă în timp ploaia va corecta absurdul,
voi rămâne uimită, cu ochii agitaţi la extremităţi
şi cu o paiaţă strânsă în mâna stângă.
trebuie să mă conving că nu e totul un calambur,
iar strigătele dintre oameni
sunt doar nişte reflecţii ale sălbăticiei
declanşate complicat într-o dimineaţă
şi dacă, în timp, ploaia
va mângâia pe la colţuri de stradă
copiii cu pungile la gură,
voi rămâne la fel de uimită
ca atunci când am ieşit
din peşterile în care îmi lăsasem ecoul.
aş lansa o axiomă în care ploaia
joacă un rol primordial,
dar m-aţi ucide cu pietre
că vreau să răstorn legile firii,
aşa că mă opresc în dreptul unui compas
şi măsor, încercuind pământul,
în paşii mărunţi
ce mi se impun pe culoare.


În stare de criză
*
Suntem în stare de criză, că tot e la modă,
poate din cauza singurătăţii avem pantofii lustruiţi
dar chipurile desfigurate,
plămânii uscaţi şi goi de atâtea ţipete,
nu mai suntem fiinţe raţionale, minciunile le transformăm
în furnizori de energie şi facem blocaje cerebrale
la adevăruri. vocile cuminţi sunt ignorate
iar prima grijă e să nu dăm cu ochii
de vreo oglindă capabilă să oprească inerţia
sau poate fluida ură ce ne sufocă,

Suntem în criză, că tot e la modă,
drumurile spre casă, imperfecte,
şi iarna asta ciudată, un vagabond mărunt
mirosind a praf.
fiecare om crede că răsăritul
e în locul arătat de el cu degetul
şi tragedia e gata să populeze istoria dezorientată.
cerul nu doarme,
doar că oamenii nu şi-au potrivit ceasurile
şi pentru el.
umbra mea se ceartă cu umbra ta,
dispărem apoi ca şobolanii
spre marginile roase ale lumii,
suntem personaje fără rimă,
recitând o viaţă convertită
la buzunar
doare? sau nici măcar nu se simte
că viaţa devine săracă
aruncând năvoadele urii
cu har?

Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar

de Andrei P. Velea

Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pesudonim literar), debut format din vouă volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografie. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile de respiraţie latină.
Dincolo de sepctacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.

“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţiotor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar, poetesa vine, conform principiul antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan, remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu e termina la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.

Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!

Sedinta 5, Florin Buzdugan, Poeme novice

~Sedinta 5, 25 ianuarie 2010~

Poeme novice
FLORIN BUZDUGAN

Acolo

la marginea timpului,
cu o Stea drept ajutor,

ridic un fort unde
visele se vor adăposti
de monstrul numit "Realitate".

la marginea timpului,
cu Soarele drept străjer,

am ascuns Steaua
ce ameninţă Realitatea.


Dacă

Dacă: am vedea cu mâinile,
am atinge cu ochii,
am auzi cu nasul şi
am vedea cu urechile,

am fi mai fericiţi!


Două

Două trupuri deşirate
de-a lungul timpului
îşi privesc fragil trecutul.

Două trupuri sfârtecate,
de tristeţe, îşi privesc
pasiv viitorul.

Două trupuri graţioase,
de zei create, adulează exaltate
prezentul.


Sunt Eu

Sunt o undă de sunet,
o briză de aer,
o rază de Soare,
o imagine rătăcită.

sunt tot ce se vede
şi tot ce se-ascunde.

Sunt EU, nu mă recunoşti?!


Ştire

Aseară, pe la ora 10,
la ştiri, un telegraf
a transmis un mesaj codificat
în: sunete şi emoţii,
aluzii şi sensuri,
iar cel ce a descifrat mesajul
a înţeles că a fost codificat el însuşi
în mesaj

Octavian Miclescu, poetul cubico-sferic

de Andrei P. Velea

Pe Octavian Miclescu îl cunosc de peste zece ani, serile cenaclului Anton Holban, conduse de domnul profesor Constantin Dimofte, fiind cele care ne-au facut cunoştinţă, atât ca prieteni, cât şi ca literaţi. Fire boemă, puţin ordonată în aparenţă, ipohondrică, ştiu sigur că poetului i-a trebuit o mare voinţă interioară pentru a ne prezenta această primă realizare concretă, care este volumul “Cubul sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”.
Vă invit în rândurile care urmează să explorăm împreună acest volum. Desigur, orice cititor educat ştie că o adevărată viziune asupra poeziei nu poate fi atinsă cu degetul într-un singur volum. Momentan cred că avem de-a face mai mult cu propuneri decât cu realizări, cu direcţii de dezvoltare ulterioară. Sensul volumului de debut este să facă promisiuni, promisiuni inteligente şi înalte, urmând ca următoarele apariţii să le întregească, să le împlinească, să le susţină.
Volumul “Cubul sferic” seamănă, ca arhitectură, cu un triunghi... Triunghiul “Cubului sferic” are, drept colţuri, următoarele elemente: “insertaţiile”, “sonetele subtitrate” şi, în vârf, “tablourile”. O construcţie îngrijită, urmărită aproape cu o precizie matematică. Dar haideţi să descoperim împreună ce propune fiecare “categorie” de poeme din volumul lui Octavian Miclescu.
Voi începe cu “insertaţiile”. În număr de 5+1 în volum (primele cinci plus “ultima”), sunt poeme mai simple ca mesaj, mizând pe efecte stilistice generate de repetarea obsesivă a unor versuri. Structura fiecărei “insertaţii” este urmarită cu rigurozitate, versul principal, lait-motivul, repetându-se de fix cinci ori: de două ori la început, de două ori la sfarşit şi o dată la mijloc. Fiecare “insertaţie” este compusă din fix nouă versuri. Miza acestor poeme în ansamblul volumului este relaxarea privirii, mutarea atenţiei cititorului într-un registru liric, sensibil, cu valenţe recitative. “Insertaţiile”, cuvânt inventat de autor, acţionează într-adevăr ca nişte “inserţii”, ca nişte doze de lirism, liniştitoare prin precizia lor matematică, dar obsesive prin ecou. Ele sunt punţi de legătură între poeme mai “grele”, mai grave ca tonalitate, ca mesaj. Acţionează în sensul recomandării lui Calinescu: între poemele profunde trebuie să existe poeme uşoare, care să permită autorului să “digere” mai uşor substanţa literară.
“Sonetele subtitrate”, ce-a de-a doua categorie de poeme, sunt, în volum, în număr de treisprezece fără trei. Mai precis, autorul ajunge cu numărătoarea până la “sonetul subtitrat treisprezece”, dar “sonetele subtitrate” şase, opt şi nouă lipsesc.
Sonetele subtitrate sunt piesele delicate ale volumul de faţă. Sunt acele elemente care dau volumului o aromă de subtilitate şi rafinament. Sunt gingaşe precum nişte balerine minuscule, dar percutează asemeni unor gloanţe. Sunt, defapt, nişte haiku-uri miclesciene.
Spre exemplificare voi folosi primul “sonet subtitrat”: “Îmi văd paşii..” spune autorul, punându-ne la încercare imaginaţia. “Trec prin pădurea aceea!” exclamă imediat, încheind “sonetul”. Poemul este succint, chintesenţial, rotund. La el nu se mai poate adăuga nimic, din el nu se poate tăia nimic. Dedublarea, contemplarea eului, bucuria certitudinii de a fi, toate aceste idei sunt închise cu precizie de autor în pielea strâmtă şi exactă a poemului. Probabil “subtitrarea” anunţată în titlul fiecărui “sonet” vrea să ne inducă ideea că autorul se rezumă la esenţial, la dialogul intim, renunţând astfel la hainele şi metaforele inutile.
“Tablourile”, ce-a de-a treia şi ultima categorie de poeme, sunt punctul central al volumului “Cubul Sferic”, subintitulat “20 de poeme ale Omului Aproximativ”, cu trimitere directă către cele douăzeci de “tablouri”. Poeme de dimensiuni mai mari decât “insertaţiile” sau “sonetele subtitrate”, “tablourile” propun un evantai de stări, metafore, tonalităţi, chiar şi stiluri. Poate chiar aici e şi cheia titlului: “Cubul sferic” – pendularea între ipostaze diverse, schimbarea continuă a perspectivei, a focalizării, a centrului de greutate. Poetul este “cub” atunci când este tăios în afirmaţii, colţuros, greu, apocaliptic (ca în tablourile III, V sau XIX) sau este “sferă” atunci când conturează soluţii ori când rămâne detaşat, exterior sieşi, meditator filozofic asupra sfârşitului, ultim contemplator (ca în tablourile VI, IX sau XX).
Poeme complexe, “tablourile” miclesciene ar merita fiecare analizat în parte. Totuşi nu aceasta e scopul rândurilor de faţă. Mai degrabă vă invit să aflăm împreună cine este “Omul Aproximativ”. Nu este poetul, oricât de tremurat sau înceţoşat ar fi acesta. “Omul Aproximativ” este omul contemporan, asta relevă citirea cu pixul în mână a “tablourilor”.
Şi cum cubul este sferic, nici “Omul Aproximativ” nu rămâne, în viziunea lui Octavian Miclescu, aproximativ, ci, din contra, tinde să devină precis, negativ, opac. Tabloul XX, ultimul, conţine un advertisment greu de digerat: “…n-au decât să cuteze… / …spre a incendia cetăţile!”. “Omul Aproximativ” se preface, în viziunea lui Octavian Miclescu, în “Omul Negativ, Definitiv, Opac, Greu”, în “Omul care Întunecă”, aceasta este metamorfoza enunţată în subtitlu.
Dincolo de anumite şovăieli sau chiar greşeli, inerente unui prim volum, dincolo de ezitarea de a-şi publica la timp poemele (ştiu că poemele de faţă nu sunt cele mai recente creaţii ale lui Octavian), trebuie să salutăm “Cubul sferic” şi să-i subliniem reuşitele. Este un volum complex, atât ca arhitectură, cât şi ca substanţă estetică, este o lucrare ce promite multe şi care-l face pe autor dator cu un viitor volum cel puţin la aceeaşi înălţime. Salut această apariţie şi-i urez succes poetului Octavian Miclescu, poet cubico-sferic, ipostază normală la debut, urmând ca precizarea să se facă pe viitor.

Sedinta 3, Octavian Miclescu, Pictohaiku

~7 decembrie 2009~

Pictohaiku
OCTAVIAN MICLESCU

*
cu unghia mea mică
pe cinci molari
din gură
sub pretext că mi-e prieten
îmi fură cămaşa
s-o calce
într-o altă limbă
căci eu vorbeam de-un veac
mirandeza

*
ce vrea ăsta?
mă storcea foamea şi mă punea
la-ntins rece fără ouă
găinile năşteau atunci pui
vii pur şi simplu
şi se ghicea-n cafea
că pe la ţară pe undeva
doar de ocazie
unele mai făceau şi ouă
treptat străin local
pe metrul pătrat cam
două

*
m-a întrebat odată
cineva de trecut
al meu geologic:
de parcă n-aş fi respirat
fără diplomă agrară
ca un autobuz pietriş
de-a lungul şi de-a latul împreună

*
un castan scăpase sus
de parcă ar fi ştiut totul
şi hop eu agăţat
dintr-o bucată mă port
la gât
pricepi?
limpede roşu în obraji

*
miros sub preş / un pumn de vânt / o valiză de lemn /zice un cineva / cu colţul buzelor de-o şchioapă / da’ purta în mişcări precaute / din graniţă în graniţă / o sfoară dintr-o haină falsă

*
toamna defilează prin oraş cu tramvaiul
spre depou
nu-ştiu-cui, în fine,
îi pică să fie martir apoi uită de ce
nici noi nu mai ţinem minte la o adică
ce murături am mâncat
când minerii ne-au scuturat covoarele

*
cafeaua de dimineaţă / apoi ăla de-i zice acum Săracu’ / găsi în post o oaie / mi-e tare frică / băăă / o tai / că nu de foame / or veni vreo doi să mă omoare

*
capul
în mintea altuia
la telefon
unu’ cu gura plină
tot turna

*
aş închiria un marfar / să mă duc cu tanti Zoe / cu tot / să emigrez o săptămână / la derută / la trap / aşa... lăsând cafeaua pe foc / eroii uitaţi pe duşumele / cu luna aburindă peste gară

Sedinta 7, Andra Pelineagra, Hotelul din mine

~22 februarie 2010~

Hotelul din mine
ANDRA PELINEAGRA

Hotelul din mine
*
Plangi in mine…
Lasa oasele mele sa-ti fie adapostul din seara asta
Asculta ligamentele mele cum sfaraie pe melodia mea preferata
Uita-te la rotule cat de lin danseaza
Priveste tesuturile cum se manjesc cu tine
Iti sunt de ajuns?
Esti intoxicat cu mine?
Cum face vocalize carnea….
Canta pe note stiute doar de noi…


Pasi
*
Strig in gand….” mai existi?”
Trec pe langa o masina si privind in geam, se desprinde o alta din mine
Merge cu viteza, grabita, descantata de blestemul “de a fi “
Cand eram mica uram povestile…
Erau o modalitate prea ieftina de a visa!!!
Stiam ca Ileana Cosanzeana cand va creste ,
va avea o tigara in mana in loc de bagheta magic
Iar Fat-frumos in locul apei moarte si celei vii,
va umbla dupa seringi nefolosite
Inca nu s-a inventat un atelier de croitorie pentru sufletul meu….
Asa ca il voi carpi in continuare cu resturi de amagire si venin!!
Nu visez!!!
Uneori visele sunt prea reale!!!!!
Doar patinez pe o gheata subtire de karma…


Imbibata
*
Muguri de tremur înfloresc în mine, dar într-o primavară neagră,
Cu scaieţi si iarbă uscată în loc de toporaşi şi ghiocei,
Pământul se hraneşte cu rămăşiţele mele în loc să bea apa zăpezii curate...
Natura plânge cu lacrimi uscate şi înflăcărate în loc să-şi ia chipul diafan şi pur,
Totul e murdar…Inclusiv eu mă simt imbâcsită!!
Am incercat să mă spăl cu detergentul uitării dar au rămas pete!
Sunt prea îmbibată…


Spirit nociv
*
Dă-mi voie să fiu profundă şi să-ti zic că nu-mi pasă!
Îmi rezerv dreptul ăsta…
Ultima oară mi-ai spus că încă de la naştere, port ştampila ofensei adusă ţie,
Sistemul tău eronat a fost dat peste cap de spiritul meu nociv!!
Împrejurul scandează erorile tale!!
Azi mi-e lene să fiu echilibrată şi las expresiile să huiduie în locul meu,
Mă dezbrac de conotaţii şi le dau voie să se deztrăbăleze dupa bunul plac...
Aşa că daca vor fi necuviincioase nu e vina mea,
Uşa ţipă, pereţii vor să o ia la goană, televizorul s-a dereglat!
Câtă influenţă asupra decorului ai…
Asta e razbunarea pentru eşecul cu mine?
Consoleză-te cu urma mea,
Că tot vrei dovezi de iubire!!
Iţi las măcar forma tălpilor mele în praful de pe parchet


Azil
*
M-am facut ghem în azilul acestei existenţe
De multe ori mă întreb cine m-a aruncat pe taraba asta numită viaţă
Ca sa mă vadă lumea exponat sau ce?
Oi fi vreo legumă proaspătă...vreun condiment negustat?
NU, nu m-am apucat de comerţ
Altă prezentare metaforică a trăirii nu am avut
Ce să zic...îmi pun gluga destinului pe cap
Şi încep să alerg printre sorţi
Atâtea offside-uri nici că mi-a mai fost dat să vad...
"Hai că poţi" zic....
Din groapă în groapă şi tot ajung la o şosea asfaltată
Dar fără faulturi?


Praf
*
Dau cu mătura peste praful fiinţei mele...
Tot ce sunt eu există în particulele de viruşi aciuate in fiecare colţ al casei!!
Mă împraştie fiecare adiere a prezentului....
M-am ales cu un zâmbet ironic in colţul gurii şi mi-am zis:
" Viaţa e plina de mine"!!!
Sunt cumulată în zilele astea,
Adunată centimetru cu centimetru într-un lighean mare cu lumină şi întuneric...
Ăsta de se numeşte...îmi scapă numele acum...


Iubire 3 in 1
*
E clar?
Mă mai gandesc!!!
Ne rostogolim într-un cerc al confuziei
Greu cu dragostea noastră mioapă!!
Şi după ce că nu poartă ochelari,
Suferă şi de inversiune!
Când e da e nu, când e nu de fapt e da....
Mă gândeam că nu ar fi rău să o întrebăm ce vârstă are!!
Măcar să ştim dacă o tratăm ca o puştoiaică fără minte,
Ori îi facem majortatul sau o consideram adult!!
Recunosc că n-aş vrea să punem pampoane sentimentelor noastre,
Să schimbăm scutece iubirii,
Dar nici nu mă gândesc să o pensionăm...
Ei şi până la urmă daca va fi să-i luăm din moţ...asta e
Vedem ce alege...


Cosmar
*
M-ai visat?
Nu?
Aş fi vrut să fiu coşmarul tău…
În care să visezi tot ce te doare, tot ce te-a ranit
M-ai văzut? M-ai auzit?
Te strigam în gemetele tale,
În corpul care se zbătea,
În sudoarea de pe fruntea ostenită
Nu m-ai visat?
Păcat…
Îţi pregătisem un coşmar frumos!
Cu strigăte disperate, derută, durere şi extaz.
Un vis pudrat cu perle de zbucium...
Te-am chemat!
Aşa de tare încât ţipa şi perna de sub capul tau,
Genele tale se imbratisau de spaima,
Visează-mă!
Ca un coşmar, ca o fantomă, ca o întrerupere!!
Ia-mă ca ceva urât, suferă, chinuie-te!!!
Căci m-am săturat să fiu un nimic frumos…


Din tine
*
Hai laudă-te!!
Că tot îmi repeţi mereu că sunt facută din coasta ta…
Mereu când ma opun, cu mana aia a ta ,
Arăţi către coasta magică si cu un zâmbet sarcastic îmi spui:
“Îţi aminteşti?”
Încerc să-ţi explic,
Că nu suntem nici Adam şi Eva şi nu-i avem nici pe Cain si Abel!!
Coasta ta e mărul discordiei dintre noi…
Şi dacă o să spui ca sunt prea flexibilă, prea elastică
Şi alţi multi de prea,
Voi duce eu mana în dreptul coastei tale şi voi spune:
“Îti amintesti?”
Vrei să ne duelăm în apartenenţe?
În pariuri existenţiale?
Îţi văd privirea pierdută şi mi-e milă de tine…
Coasta ta te-a dezamăgit!!!!
Nu m-a legat în niciun fel de tine,
Nu m-a lipit prin nimic….
Probabil nu era dată cu suficient superglue!
Nu am coasta ta…ca să nu mai ţipi la mine că îţi aparţin,
Am rupt-o ca pe-o foaie de hartie!!
Am îngropat-o în cimitirul mediocrităţii tale,
Nu-s făcuta din tine intelegi?
Nu am nimic din ce-i al tău şi nici nu vreau!
Acum scuză-mă dar o sa ma întorc cu spatele,
Mă bate in ochi privirea ta gingaşă şi nu am ochelari de protecţie!

Sedinta 6, Cristina Sava, Debut

~8 februarie 2010~

Debut
CRISTINA SAVA

Clasa a XI-a, C.N.V.Alecsandri

Stingher
*
Ca o pasăre ce zboară,
Aşa-şi cere dreptul ea…

Dar cine, cine s-o asculte?

Nu vor, dar parcă lin o omor…

Şi zace, suspină, speră, doreşte…
Plânge, zace şi iar plânge…

O lacrimă se strânge şi cu milă acum se duce…

Fără frică se ridică,
Câte un pas o sileşte.
Poate vrând, poate nevrând
O duce spre el,
Întunericul aprins…

Ea o fiară, el stingher…

Mâine
*
Pe aripi de negru străbate un drum sumbru.
Fără lacrimi fuge şi frica e de zahăr…
Nu simte nimic dur, nu vede nici un alt suflet
dar încet se duce direct Într-acolo
spre a urî ce-i nedrept…

Urăşte ieri, urăşte acum
Azi e deja mâine…

Şi n-ai grijă de ce-ar fi,
Apusul nu o lasă a zăbovi.

Sedinta 4, Leonard Matei, Ne închidem, Doamne, în Tine

~11 ianuarie 2010~

Ne închidem, Doamne, în Tine
LEONARD MATEI

prima întâlnire

zâmbet rulat cu picaj de castane
crucea cu gâtul lung cât o lumânare
buza ruptă de tine cu o daltă

a 2-a întâlnire

stradă înaltă cu pavajul pe cer
două drumuri în acelaşi sens
o pleoapă gravă târâtă la
groapa comună

a 3-a întâlnire

7 ace adunate dintr-un molid
la naiba cu moartea suntem căţăraţi
rotunjimile tale sunt harta
acestei nopţi

a 4-a întâlnire

citesc din pietre m-am rătăcit
frunzele au urme de otravă pisată
furculiţa ta strecura lacrimi
erai mult mai înaltă

a 5-a întâlnire

la numărătoarea aceasta eram mai mulţi
la toţi ne era foame şi
aveam undiţele goale
aşa ai dispărut bucată cu bucată

a 6-a întâlnire

ne răsturnăm din balansoar şi
pierdem steagul
chipul Tău creşte în mine şi colindăm
unul în altul cu mişcări diverse

a 7-a întâlnire

valurile scapără în vârful bont
unul dintre copii întinde arcul tare
pe spatele cămilei se colorează
neînvăţatele

a 8-a întâlnire

râdem de cei mari de jocul lor
cu discuri
făina pentru pâini dospeşte
solzii aduc măruntaie şi
peştele se împarte

a 9-a întâlnire

faţa ascuţită de vânătoare ştie să asculte
mistreţul nu trage de capcană
Doamne ce uşor respirăm

ultima întâlnire

ligheanul scânceşte în ploaia curată
ne spălam picioarele cu sare
aplecaţi Unul peste Altul

Sedinta 2, Marius Grama, Tara unde soarele rasare pe furis

~23 noiembrie 2009~

Ţara unde soarele răsare pe furiş
-poem patriotic autobiografic-
MARIUS GRAMA

1.
m-am născut într-o zi în care toate femeile erau plecate să nască
la fel şi mama mea când i-a venit sorocul
şi-a legat un trandafir la batic a adunat un braţ de boarfe
a cântat de câteva ori „ave maria”
şi a pornit la drum să mă arate lumii

bărbaţii ca nişte juveţi de ghindă
s-au apucat să se fălească
îşi secerau picioarele unul altuia să facă loc pe pământ
noului născut

tatăl meu a ologit atunci o stradă întreagă
dar oamenii primeau cu bucurie schilodeala
îşi îngropau ciolanele snopuri ca pe nişte butaşi cruzi
şi aşteptau să răsară

pământul a primit cu o umezeală dogoritoare dezmăţul naşterii mele
preţ de o răsuflare nu s-a mai rotit
dansul sincron al existenţei a rămas suspendat
până am spus primele cuvinte: „ţara mea”
arhitectura vorbelor nu-mi era cunoscută

2.
nu am ştiut de prima dată că ţara mea este chiar ţara mea
vedeam că femeile poartă aceeaşi roşeaţă în obraji
auzeam cum că bărbaţii taie din lemnul aceluiaşi copac

e drept simţirile nu aveau identitate nici certificate de naştere
sub pălăria mea din lână trecută prin fusul nopţilor crăpate de stele
aburii galbeni erau ai cafenelelor împrăştiate pe străzi obscure
mirosul înţepător era al bordelurilor mucegăite
icnetele stridente ale fecioarelor sau ale pruncilor
care abia aşteptau un motiv de chicoteală

nu înţelegeam de ce unii ziceau „Doamne, ajută!”
iar alţii mă alintau cu „bată-te Dumnezeu să te bată!”
ce fel de Dumnezeu e ăsta?
pe unii îi bate pe alţii îi ajută câţiva nici nu-s pe lista Lui de treburi
pe mine mă lasă slobod într-o lume plină de transparenţe
în spatele cărora ne ascundem cu toţii

3.
în ţara mea toată lumea adoră să stea în picioare aliniată
oamenii nu obişnuiesc să moară aşa credeam
anotimpurile vin de dragul diversităţii
trenurile nu caută niciodată un peron viteza lor le poartă
către despărţiri şi regăsiri

aşa vedeam atunci ţara mea
ca pe un rebus lustruit în fiecare vocală
ca pe o orchestră cu viorile sculptate din braţele violoniştilor
cu trompetele modelate din buzele suflătorilor

mă simţeam aşa de bine în strânsoarea şerpilor rozalii
gândurile mi se rostogoleau pe un tărâm cunoscut palpabil
mă înrudeam cu tot ceea ce avea un nume
părinţii mei îmi arătau palmele creţe de la apa din cristelniţă
căci fiecare lucru trebuia botezat nu-i aşa?

ţara mea se construia în juru-mi ca un fagure ciuruit
ca o armată din ostaşi cu nările umflate de tensiunea pândei

4.
în ţara mea se ascultă numai muzică bună revoltător de bună
am învăţat tot ce trebuia să ştiu până la anii ăştia
am dezbrăcat în minte toate trupurile care mi-au încălzit ideile
eeeeee şi câte voi mai dezbrăca până la noapte

timpul e o păpuşă care dansează în palma mea
o balerină care se roteşte în ritmul bătăilor inimii mele

Dumnezeu nu mai vrea să stea la aceeaşi masă cu mine
am ştiut mereu că nu am aplecări de apostol
mai degrabă de poet lepros la curtea regelui Arthur
de kamikaze aruncat în lupta cu toţi cei care
pretind că m-au crescut

mă roade pofta celor din jur de a mă linge ca pe o îngheţată
setea de a mă înţelege curajul de a mă trage în fire subţiri
din care să-mi înnoade destinul

5.
în ţara mea e loc pentru doi numai pentru doi
EA a apărut să mă completeze ca să dea un rost nopţilor pierdute
versurilor scrijelite pe spatele păianjenilor de deasupra patului

tremurul ei e bucuria mea de fiecare zi
nu am ştiut că în mine încap astfel de emoţii arcuite asortat
congruent sinonim identic
cărţile nu mi-au spus niciodată câtă plăcere ascunde
evadarea din strânsoarea şerpilor rozalii
iubirea nu mai e o minciună şoptită cu frică în îmbrăţişări orgasmice
e un cuvânt care trebuie rostit în faţa preoţilor
care trebuie strigat în fiecare intersecţie cât ţine roşul semaforului

în ţara mea pătrunde o lumină care tranşează sticlele cu bere
care taie întunericul amărui al seratelor ornate cu folk
prin ţara mea au încetat să umble feţi-frumoşi sau Doamne, iartă-mă
reviste cu femei goale

EA mă învaţă în fiecare zi mirosul vulgar al saloanelor de coafura
şi îmi albeşte laptele înmuind în pahar câte-o fecioară
EA îmi arată cicatricele hidoase ale timpului
şi îmi trasează nevăzut drumul spre casă

6.
ţara mea a apărut în momentul în care s-a terminat
atunci mi s-a spus că dincolo este ţara altora străinii
iar ţara mea e acolo de unde vin eu

acolo unde pâinea îţi mângâie cerul gurii
unde macii îngălbenesc peste noapte de ruşine
unde copilul îi iubeşte pe vampiri şi le ascute caninii
unde zidarii trebuie să ucidă ca să ridice o cetate

ţara mea e acolo unde soarele răsare pe furiş tiptil
asfaltul miroase a tălpi desculţe în fugă
ogoarele încă mai suferă de la rănile tăiate de şenile
istoria râde sfidător de oamenii care îi împletesc de veacuri
codiţe de şcolăriţă

7.
de câteva sute de ani compunem imnuri ne transpiră gâtlejurile
ne încordăm solfegiile biciuitoare pe coama vremurilor
ne e greu să alegem nimic nu-i destul de bun pentru ţara mea
căluşarii au tocat în opincile lor atâtea hectare
că au răsunat polii sugrumaţi de un ecuator vibrant

văduvele croiesc steaguri
din uniformele bărbaţilor răposaţi în războie
deasupra tuturor trebuie sa fluture stindardul amăgirilor noastre
flamura salturilor printre poruncile lui Dumnezeu

în ţara mea simt că măruntaiele îmi sunt prinse ca într-o menghină
nu mai încap în gondolele putrede ale curtezanelor
în ţara mea s-au rătăcit prea mulţi actori mai degrabă figuranţi
în ţara mea ciocârliile zboară cu aripile legate fedeleş

Sedinta 1 - Andrei P. Velea, Poeme intr-o ghinda

~9 noiembrie 2009~

Poeme intr-o ghinda
ANDREI P. VELEA

îmi pare c-am murit
*

îmi pare c-am murit şi nu m-ai anunţat!

buzele pe care le săruţi, palide-vânt,
au pânza lucrurilor prăfuite de ieri - murmură idei
pe care nu le-aş fi pronunţat vreodată;
trebuia să ştii asta, iubito!

ochii mei tulburi nu te mai oglindesc,
apa lor a prins un caimac fin de otravă;
paianjeni mecanici mi-au invadat privirea -
tu trebuia să fi simţit asta!

pitit în umbră, îţi muşc sfârcurile pe-ndelete,
sufletul ţi-l împart zgârcit între un pol şi celălalt;
demult n-am mai scris un poem care să te exalte
şi-i numai vina ta, iubito!
--------------------

nu mă ruga s-aleg azi
*

nu mă ruga s-aleg azi între sacru şi profan,
între linie şi cerc, platon sau aristotel,
între liberalism şi social-democraţie

doar azi, atât! - e soare, primăvară,
iar femeile au înflorit în colţul buzelor
un zâmbet delicat, fragil,
pierdut între metresă şi fecioară

nu mă soma să-ţi dau poemele mai vechi să le citeşti,
nu fi geloasă, te asigur:
personaje pur fictive mi-au bântuit imaginaţia
nopţile astea lungi de iarnă

nu mă-ntreba cât e ceasul! –
am impresia unui malaxor ruginit la mâna stângă

mai bine-ai inchide televizorul
şi am ieşi şi-am face dragoste
într-un satelit spion eşuat azi dimineaţă

undeva lângă dunăre, pe faleză
--------------------

presimţire ( inflaţie de nori )
cu J.M.W.Turner, “Ploaie, Vapori şi Viteză”, pe fundal
*

inflaţie de aburi, de nori…

materia se mai adună doar pe la colţuri de lume,
transparentă, timidă

văd tocmai din camera mea cum diavoli acizi,
îmi numără păcatele şi râd

deschid pleoapele, dar nu mă ajută,
mi-e starea de veghe la fel de rarefiată ca somnul

ce cred?, ce iubesc?, ce detest?
sunt mai firav ca propria-mi umbră
şi mai uşor ca răsuflarea…

prietenii mă trădează la telefon -
au vocile redatate de-un aparat automat

feţii se ridică în pieptul femeilor,
iar viitorul lapte
se face zăpadă dumnezeiască în cerurile de sus

dau s-apuc gravitaţia cu dinţii de gleznă,
însă mi-i muşcătura lipsită vlagă…
aţele dintre hematii s-au întins la maxim
şi în curând se vor rupe…

vapori de teamă, presimţire:
cusătoreasa lumii a pierdut un nod
şi toate se destramă

la fel de firesc şi de neaşteptat
cum s-au adunat odată…
--------------------

elegie pentru un cuvânt nepronunţat
*

elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat,
cu toate lacrimile şi batistele de rigoare

martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare,
cu limba încâlcită în moduri aparte,
ieşind prin cutia craniului,
până dincolo de nori, aproape de talpile zeilor, incomodându-i

deasemenea, aceeaşi martori (anonimi!),
spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii,
încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată,
iar zeii ruşinati de aura de mister

probabil de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul,
emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu…

niciodată limuzinele cerului n-au inundat
străzile acelea murdare.
ce-au vorbit?, ce-au promis?, nu se ştie…
totul s-a desfaşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus

cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile
în spatele uşii scorojite,
din gura însetată de sânul cunoaşterii
nu s-a auzit decât un simplu “mama”

cerul a zambit uşurat,
poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte imbâcsite,
iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită,
de focă leneşă, gri
--------------------

eco-poem
*

pasăre mare, albă, graţioasă,
pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă

fire de trestie lungi, ca degetele naiului,
sparte cu excavatorul

ascunşi sub cupola unui ghiocel,
un pluton de soldaţi plănuieşte atacul

nuci detonate, amplificatoare montate greierilor,
libelule stropite cu cherosen

munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată,
lacuri în sticle de plastic

mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin,
dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie
--------------------

poemul fără intenţie
*

poemul fără intenţie, care, pur şi simplu,
s-a nimerit pe foaia de hârtie;
nici măcar nu erai atent – urmăreai o frunză în cădere
sau ascultai cum creşte o pâine

a apărut dintre faldurile foii mai natural ca ploaia,
mai întâmplător ca dragostea;
încă puţin şi desena şi-un titlu,
dar trebuia totuşi lăsată „autorului” portiţa unui modest aport

poemul fără intenţie, care te posedă,
care te miră de fiecare dată când rememorezi contextul
şi ţi-a ascuns creionul într-o ghindă

poemul rar, care te salută din zborul unei păsări phoenix
deasupra unui oraş
în care poeţii au adormit la umbra unei flori de zgură
--------------------

de primăvară (ce pudic e azi universul)
*

ce pudic e azi universul...

atomii s-au retras
după mai multe rânduri de perdele
şi bâzâie în surdină;
lupii s-au ascuns sfioşi în turmele de oi

e o candoare suavă ce bântuie fiinţa,
faptele rele
s-au autodenunţat autorităţilor morale

iubito, dacă vrei să te dezbraci,
fă-o undeva departe de lume,
într-o fântână îngustă cât un fir de păr,
aşa încât, de la celălalt capăt,
închis ermetic,
să te pot privi doar eu

altminteri, dacă ar mai intra
vreun fir de lumină,
s-ar reflecta în oglinda fântânii,
apoi te-ar proiecta pe cer

şi-i pudic azi universul:
cu ambele mâini şi-ar acoperi ochiul

având degetele răsfirate, desigur...
--------------------