Cărţile lui Guy Montag (I): Moartea parafină

Robert Şerban – Moartea parafină, Ed.Cartea Românească, 2010.

Claritate. Primul cuvânt care mă ajută să vorbesc despre cartea lui Robert Şerban. Prima lui carte pentru subsemnatu’, deşi mai are (şi îi mai citisem poeme prin reviste): şi de poezie, dar şi de interviuri, proză, teatru, publicistică, la unele fiind co-autor.
Acuma, zău dacă ştiu de este parafina cauza! Sau „pregătirea”, şlefuirea Poemului care pare a fi întreaga carte, Poem care ar fi putut fi intitulat, ţinând cont de avatarurile romanului, „roman în versuri”, precum făcut-a Puşkin cu al său Evgheni Oneghin.
„Pregătirea” este primul sub-text. Rectific: supra-text. „Sub” este un prefix care nu se potriveşte unei anumite poezii, în cazul de faţă a lui R.Şerban. Cităm, cu ajutorul lui Eugen Ungureanu: ( „scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucăţile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuţea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr-o lovitură/ între coastele mistreţului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ şi/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf”). Al doilea supra-text, o bijuterie... narativă (de aceea spuneam ceva despre roman), cu poantă de final. Schiţă demnă de o prozotecă memorabilă, cu tehnică, care va să zică meşteşug: tablou în tablou, reflectare dovedind că viaţa este literatură, dacă raţiunea ori inconştientul n-o încifrează matematic sau quasi-aiuristic, de dragul abstractului: (p.7-8: „Îmi părea săracă” – „îşi făcea cruci/ la fiecare intersecţie/ nu ştiam cum o cheamă/ ieşise la autostop/ şi o luasem/ fiindcă îmi părea săracă// se uita cu coada ochiului/ mă scana de fapt/ fie îi era frică/ fie era curioasă/ aşa că am început să vorbesc/ despre mine// vorbesc foarte bine/ deşi nu mă cunosc defel/ am început cu copilăria/ cu poveştile de prin clăile de fân şi pod/ coteţul păsărilor stiva de lemne/ lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc/ mă însufleţeam/ luam mâinile de pe volan/ ca să-i arăt/ cât de mare fusese mreana/ pe care gorică/ o prinsese în apa jiului/ ori cât de lungă săgeata de salcie/ cu care trăgeam după iepurii/ din capul meu de copil// nicio clipă/ nu m-a privit în faţă/ iar la intersecţii/ îşi făcea cruci mărunte/ după vreo şapte ceasuri/ am întrebat-o/ cu jumătate de gură/ încotro merge”).
Copilărie, Adolescenţă (psihologii şi pedagogii de azi consideră că merge până spre 30 de ani!), adolescenţă, mă repet, cu toată pârdalnica de revoluţie (un text este „23 decembrie 1989”), Tinereţe, Maturitate, Paternitate, Bătrâneţea (altora) – toate etapele sunt surprinse în diverse episoade, ca într-o schiţă de bildungsroman..
Încă din copilărie, Omul convieţuieşte cu Moartea. Se joacă cu ea, de-a ea... Omul, de mic, încearcă să fie erou (şi de anti-, şi de para-, şi de meta-roman): (p.9: „la puţin timp după ce samantha făta/ bunica mă punea să aleg unul dintre căţei/ pe care să-l păstrăm/ ceilalţi erau băgaţi într-un sac/ şi duşi la râu ori în zăvoi// câteva zile o tot lungeam/ şi îi spuneam că mi-e foarte greu/ să aleg doar unul/ pentru că toţi sunt la fel de frumoşi/ şi seamănă leit între ei/ o priveam în ochi/ şi o minţeam cu seninătate/ aşa cum se cade să priveşti moartea/ şi să o minţi” – „Fericita zodie a câinelui”).
Precum se observă, este o carte de citat în întregime. Acestea sunt cărţile despre care este greu să scrii. Nu prea se cade la o cronică de carte să citezi întregul tom! Mircea Mihăieş o buchiseşte bine pe coperta a IV-a: „poezia lui R.Şerban relevă un dublu paradox: evocă fără să nostalgizeze şi edifică deconstruind. Forţa ei provine dintr-un amestec de ironie sentimentală şi memorie necruţătoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai există, iar viitorul nu contează”
Supra-text „Lumea premiaţilor” este edificator în acest sens... bănăţeneşte spus.
Firesc. Aproape salingerian, ca-n „De veghe...” ori în „Teddy”. Alte două atribute. Nu cuminte, dar nu obraznic... literar vorbind. „Vreascuri” este un bun exemplu. Şi au fost paginile 14 şi 15: ( „zilele mele/ nu trec una după alta/ ci una prin alta/ ca vreascurile cu care o pasăre/ încearcă să-şi facă un cuib.”).
Şi cititorul a simţit că e bine. Chiar şi în „Inima beznei” (p.16-17), dând apă la moară nebunului care vrea să scrie o apologie a întunericului, de la Rubem Alves plecând (poate şi anti-tolkienian). Citat: „uneori simţi că cineva/ stinge lumina din tine/ şi dispare o dată cu ea/ mult prea repede ca să-i prinzi mâna/ şi să-l afli”.
Luciditate. Alt atribut. Robert Şerban este conştient de zădărnicia cuvintelor şi de frumuseţea înfrângerilor. Moartea, o, da, este un adversar demn al Omului, demn de Om.
Credinţa strămoşească (nu chiar de la Zamolxis, sic!) rar îşi poate găsi o definiţie mai bună ca în „Să mă prezint puţin” (p.20): „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”.
„Teribila baie”, „Un cadou de la altcineva”, „Scanner militar” sunt proze in nuce. Primele două ample, „Teribila...” cu poantă inteligentă (mda, au dreptate unii să vorbească despre „inteligenţă artistică”, „despre cum se poate muri deştept” dar şi despre inteligenţă trebuie să vorbeşti deştept!). Încet, încet, înţelegem empatic şi altă faţetă a poetului: paternitatea. Atât din „Scanner...” cât şi din vag pateticul decent din „Fapta şi lacrimile”, dedicat memoriei lui Nicolae Popa, dar şi din „De unul singur” (p.31): „când stai prea mult timp departe/ de copilul căruia i-ai dat viaţă/ te rogi mai des pentru el/ şi ţi se face mai repede frică pentru tine”.
Dostoievskian, se pronunţă: „Cel rău îl iubeşte pe cel bun” (p.33), părinteşte încercând să explice copilei de ce se mai luptă lumea prin filme ori telejurnale.
Ca unul care a scos atât de multe măruntaie din iepuri încât nu-mi mai vine să mănânc lapin, nu prea văd miezul din pâinea-invocaţie (poate doar atunci când era ger afară şi te puteai duce cu gândul la pâinea abia scoasă din cuptor), orb nevâzând nici strămoşii mei ascunşi „în morţile lor mici”, din ce în ce mai uitate (p.35-36).
Reflecţii asupra istoriei sunt „Femei care s-au dus”, „Oase de nesfărâmat”, pictural „În nici un chip” (p.41: „uneori/ aprindem o lumânare/ cum fac îndrăgostiţii/ când se lasă întunericul/ şi nu-şi mai găsesc/ în nici un chip/ cuvintele”. Quasipresocratic sau hindi, dacă vreţi, fragmentul „Sunt privit” (p.44 – „deodată/ simt că sunt privit/ mă opresc/ mă uit în toate părţile/ chiar şi în sus// o furnică îmi iese/ de sub talpă/ şi îşi continuă/ drumul”). Ultimele sunt de mică întindere dar de impact major pentru fanul de poezie.
Imn sărăciei curate este „Stafia cu buzunare” (p.62), un imn al artistului fotograf este „Developare” (p.74), un imn al pragmatismului şi al condiţiei umane este „În căutarea banilor” (p.72), un imn al strămoşilor şi al mirării de a fi urmaş este „Inima sus” (p.70: „m-am urcat pe casa/ în care tata/ bunicul/ străbunicul/ s-au născut/ şi/ şi-au trăit viaţa// am încălecat-o/ aşa cum încaleci un cal/ dacă ai vreodată norocul/ şi m-am prins cu amândouă mâinile/ de coama acoperişului// mi-am simţit inima sus/ mai sus ca niciodată/ încât a trebuit să-nchid ochii/ ca să nu ţâşnească prin ei/ şi să-mi zboare”.
Robert Şerban zboară prin poemele sale, dând din inima (care înţeapă), ese un şaman care ştie „Locul” (p.77) „unde vântul/ umflă/ plămânii morţilor/ şi apoi/ îi ridică/ la cer”. Zboară şi el, dincolo de „Micile spaime” (p.78), altfel de portret al unei părţi din poporul român şi de acolo, de sus, de la posibila jumătate a unei vieţi, vede şi îi place să creadă că „departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu” e propria lui moarte.
Hotărârea poetului de a nu mai scrie despre moarte „niciodată” (p.66) este, desigur, un alint sau o formă de slăbiciune. Moartea oricând şi oricum va scrie „deştept” despre el şi în oglinda literaturii, cât un cer înstelat, poetul se va vedea scriind în continuare, oarecum ca în „Gemenii vitregi” (p.67). Aceleaşi cuvinte, aceleaşi potriveli, acelaşi har, împlinirea dorinţei (de la p.81, supratext intitulat „O dorinţă”: „vreau să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbar lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ// vreau să scriu/ cu un tăvălug de cuvinte/ versuri care să iasă din pagini/ şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi/ ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă/ ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze/ şi/ înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”.
Da. Robert Şerban mi-a trezit dorul de a scrie poezie. Şi curiozitatea de a vedea pe net sau în vreun dicţionar cine a fost sau este Duane Hanson...
Şi, gata, nu mai scriu nici eu despre „Moartea... parafină”! Să nu fie pe undeva o cameră ascunsă care să surprindă un cititor prea absorbit de victima ori călăul său: o carte din care un memorabil căpitan Hook strigă degeaba că nu a împlinit 70 de ani, fiindcă nemuritorii dinNeverland nu au ani şi acolo moartea chiar este în vacanţă şi nu mai caută diplomele nimăniu, la o limonadă explicându-i lui Peter Pan că Moartea este însuşi Omul, de la început şi că restul e doar poezie şi/sau aşteptare. Da, Moartea se uită în oglinjoară şi doar în poveşti de nepovestit morţilor întreabă: „care-i poezia cea mai frumoasă din ţară? Dar cea mai adevărată?”
Deşi viaţa-i pare poetului (probabil uneori) „o vechitură de film rusesc”, tot probabil, cu fetiţa-i Crina împreună, i se poate părea uneori că este o producţie Walt Disney (nu neapărat o vechitură!) în care toţi prietenii (şi cei trecuţi la cele veşnice) se-ntâlnesc şi se joacă de-a gaşca pomenitului Peter Pan. Şi nu vor să se facă mari şi descoperă jucându-se că, totuşi, Moartea-i trecătoare ca toate celea, că Paradisul e al tuturor copiilor care strigă „lăsaţi zeii să vină la noi!”, e al fluturilor politicoşi („Fluture pe masa mea”, p.57), e al tuturor iubitorilor de teatru care nu se plitisesc de replicile lor, indiferent dacă este vorba de o eternă reîntoarcere sau de o aşteptare a unei învieri promise. Da, „uneori/ povestea se potriveşte/ ca o mănuşă/ şi Binelui/ şi Răului” (p.59 – „ca printr-o minune”). Şi „moartea are lumina ei” (p.64).
Acatistul final nu e decât un zâmbet prin care Moartea priveşte plină de speranţă către Dumnezeu. Şi murmură:
Omule
Ce bine că poţi zâmbi
Şi scrie
„ca să mă pot agăţa
De Tine
Din când în când”.

Galaţi – Şerbăneşti, orele 17.15 – 19.00, de Sf.Andrei 2010-12-08

a.g.secară