Mihaela Galu - Poeme

niciun cuvânt despre eu (sâmbătă seara)

aş fi trecut prin peretele
coajă de portocală
să-ţi citesc în palmă
gânduri criminale
ţi-aş fi şoptit
îmbrăţişarea mea printre gene
ca să-mi sorbi lacrimile
una câte una
ca pe un vin bun
(pe care din greşeală...)
muzica ta aş fi ascultat-o
cu braţele şi cu tălpile
ţi-aş fi căutat răsuflarea
pe sub apă
dar supărarea venea
din tine ca dintr-o peşteră
carnea îţi era
când lucidă, când translucidă
iar tu serios şi rău
ca un jucător de snooker



aş mai vrea să fiu simfonie

ştiu că nu mă mai poţi
respira
plămânii tăi sunt bolnavi
de metehnele mele
altminteri mă iubeşti
ca pe singura nefemeie din lume

dintr-o dată sunt
ca întoarsă pe dos
îmi poţi vedea pielea
pe interior cu toate
imperfecţiunile şi creierul
scurgându-se indecent
pe şira spinării

(cândva degetele atingeau
clapele tale preferate
mă transformau în simfonii
beethoveniene)



bun venit în dimineaţa mea ceţoasă

de la un timp visez
cum iarba îmi creşte din buze, din umeri
din genunchi şi din măduva oaselor
de parcă n-aş mai exista
decât în partea cealaltă a lumii
decât în universul
unde se nasc versuri fără cusur
unde oamenii sunt capodopere
ale lui dumnezeu
apocalipse pentru uzul său personal

visez că nu mai există
moarte şi nici viaţă
că puii de dumnezeu au crescut
din mine
au rămas doar sunete
şi din univers doar o coajă
de nucă

visez că umblu mereu
cu versuri în cap
ca un nebun ce se crede geniu
cocoţat pe zidul poeziei
şi ameninţând mulţimea
cu o sinucidere spectaculoasă



genocid

uneori nici nu credeai
spuneai că versurile mele sunt
uniforme naziste
cu care încerc să extermin
toate cele peste o mie de nume
ale tale

eu mă purtam prosteşte
luam fiecare glonte
şi îl puneam la păstrare
pentru când va fi



„true love waits”

erai atât de grec
încât numele tău se confunda cu mediterana
cu picioarele înfipte-n istorie
cu fumul ţigării dansând
pe ritmuri radiohead
aveai ochii întredeschişi spre mine
ca un cuceritor al lumii
mă priveai printre genele
somnoros îmbătate de muzica zeilor

eu
cu două mii şi ceva de ani
mai tânără
pastişam versuri antice pe masa din bucătărie
mă simţeam sălbatic
ţinut
călcat în copitele lui ducipal

tăcerea templului tău în transă
îmi descifra graiul zeilor:
în locurile bântuite
dragostea adevărată
trăieşte.


unde ne sfârşim noi şi începe marea
scufundătorului din delos

e atâta nimic acolo unde
mă termin eu şi începi tu

pe corabia aceasta, scufundătorule,
navigăm cu pânzele strânse
X marchează locul în care
valul se desparte de val
locul în care doar demonii mei
dau piept cu demonii tăi
noi privim lupta lor de departe
ca doi yoghini ce pricep transcendenţa
şi ştim:
va exista mereu un pirat
ce-mi va îngropa cufărul pe-o insulă străină
va exista mereu o sirenă
ce-ţi va cânta naufragiul, căpitane,
doar tu ai spus:
suntem toţi accidente ce aşteaptă să se întâmple
scufundări ce-şi aşteaptă furtuna

înainte de-a deveni epave
ne vom devora
şi astfel
nimicul
nu va mai exista niciodată