MANASE - fragment Braconierul

de Ion Avram

Ascunsă de sălcii, barca se leagănă, aplecându-se. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta. Uşor. Scurt. De la vânt. De la val. De la respirat, parcă. În atâta linişte. În atâta întuneric. Doar clipocitul apei printre rădăcini. Şi ceaţa – valuri, valuri. Peste apă. Peste cer. Peste sălcii. Clipocitul... Şi, din când în când, crapul cel mare. Zvârcolindu-se. Să fugă. Să sară din barcă. Clipocitul – chemare acasă. Acasa peştilor. Împărăţia de apă. De rădăcini ale sălciilor. Sub malul tăvălit de valuri. De vânturi. Stelele, luna – nicăieri. Malul celălalt – nicăieri. Doar ceaţa. Şi noaptea. Surori vitrege peste apă. Peste lume. Peste liniştea de peste ele. Petrache Zontea împinge cu vâsla în dreapta, îndepărtând barca de mal. Pleoscăitul lopătatului – moale. O dată, de două ori, de trei ori. Moale. Mâna stângă – pe copastie. Crapul cel mare zvârcolindu-se. Să sară. Să fugă. În împărăţia de apă. Prin întuneric – privirea pescarului. Moale. Şi gândurile lui legănate. Stânga, dreapta. Stânga, dreapta. Scurt. Uşor. Moale. Somnul – chemare acasă. Acasa gândurilor. Şi, iarăşi – barca, alunecând singură la mal. Şi el, împingând cu vâsla. Şi aşteptând. Poate, de data aceasta. Poate, în toana aceasta. Unul singur. Nu mai mult. Şi nu, neapărat, mare. Poate să fie şi mijlociu. Sau – chiar mai mic. Să-i poată spune lui Marin a lu’ Terze: Tu, pescar, bă’, a lu’ Terze?! Uită-te, bă’, aici: morun. O sută de kile, bă’! Sau, două… Cine ştie… Da’ poa’ să fie şi de optzeci. Morun, bă’, înţelegi? Nu crăpcean…Nu strapazan... Nu mârliţă! Morun! Sau, nisetru… Sau, cegă, bă’ a lu’ Terze!
Împungând malul cu vâsla. Aşteptând. Cu ceaţa în oase, aşteptând. Mâna stângă – pe copastie. Genunchii – în crivacul din faţă. Crapul cel mare – zvârcolindu-se. Gândurile lui – zvârcolindu-se. Pe sub sălcii. Stai, peşte! Nu mai încerca! N-ai cum! N-am cum! Înţelegi? Poate, dacă agăţ morunul. Altfel, nu. Eşti mare, peşte! Roagă-te să agăţ morunul şi, dacă-l agăţ, îţi dau drumul. Îţi promit. Altfel, nu. Nici dacă ai fi prinţul peştilor. N-am cum. Ce să-i spun lu’ a lu’ Terze? Că te-am prins şi ţi-am dat drumul dintr-un soi de milă sau, de ce? Că-l şi auzi: Bă’, a lu’ Zontea, da’ tu eşti cam neînţărcat, bă’! Auzi la el, de milă! Ha, ha, ha! Că-l ştii cum face, strigând în gura mare, prin crâşmă: Ce crap mare, bă’, a lu’ Zontea! Tu, crap mare! Poate - un crăpcean sau o mârliţă, acolo… Să-ţi arăt eu, crap. Da’, nu crap, morun, bă’, a lu’ Zontea! De aceea n-am cum, peşte. Stai cuminte. Atâta ţi-a fost scris. Ca şi la oameni. Cât ţi-e scris, peşte, cât ţi-e scris. Înţelegi? Şi-apoi, nevasta… Copiii… Ce să le spun? C-am pierdut noaptea pentru trei mârliţe? Nici într-un caz, peşte! Ca să nu mai vorbim de întunericul şi de ceaţa care vezi cum îţi intră în ochi şi în oase.
Pe sub sălcii. În legănatul moale, scurt al bărcii. Privirea – pe apa care nu se vede. Pe sub apa care nu se vede. Dinspre răsărit – umbra sălciilor trage greu întunericul, adăpostindu-l la mal. Ceaţa – valuri, valuri – se decolorează agale. Sirena unui vapor care şuieră de plecare. În depărtare. Cocoşii satului cântând de ziuă. În depărtare. În pupa – un clipocit. Şi o umbră. Privirea se lipeşte de apă: O cioată. Care vine la mal. Mare. Neagră. Da’, parcă, nu-i numai o cioată. Parcă-i o cioată cu ceva ca un om după ea. Apucă amândouă vâslele. Vâsleşte. Barca – uşor în amonte. Cioata – uşor spre mal. În aval. Privirea – peste umăr: Să ştii că-i om! Da, da, om este, om! Prins de gulerul hainei de-o cioată. Care-l trage la mal. Vâsleşte. Uşor, în amonte. Cioata – în aval. Şi spre mal. Prinde cioata cu cârligul bahorului. Şi trage. Cu înfrigurare. Încet. Aproape. Cioata - lipită de barcă. Omul – lipit de barcă. Doamne, om! Şi, nu-i umflat. Nu-i înecat. Poate trăieşte! Dacă trăieşte?! Cioata – aproape. S-o atingi cu mâna. O răsuceşte de-o rădăcină. Cu om cu tot. Cu înfrigurare cu tot. Să-i vadă faţa. Aprinde bricheta. Vede faţa. Liniştită. Senină. Nu-i de om înecat. Doamne, poate-i viu! Dacă-i viu?!
Îl prinde de mână. Îl trage. Cioata îl ţine de guler. Nu-i mână de înecat. Şi, faţa. Senină, liniştită. Poate, nu-i mort!
Trage barca la mal. Cu cioată cu tot. Cu om cu tot. Rădăcinile cioatei – braţe, plută sub trup. Îi pipăie uşor faţa, gâtul: Trăieşte! Ce minune! Cioata l-a agăţat de guler. Dumnezeu a poruncit cioatei să-l agaţe de guler.
Desface gulerul hainei din agăţătoarea cioatei. Cu grijă. Cu înfrigurare. Îl ia de subţiori şi-l trage în barcă. Trupul alunecă uşor pe scândura piturită. Crapul cel mare se zvârcoleşte. Să fugă. Să sară. Îl reazemă cu spatele de crivacul din faţă. Cu peştele zvârcolindu-se la picioare. Uşor, omule, uşor. Aici, lângă peşte. Uşor, peşte, uşor. Aici, lângă om. Îl dezbracă. Haina. Cămaşa. Pantalonii. Toate. Ude. Grele. Pe crivacul din spate – pătura. Uşoară, moale, uscată. Trupul – lung. Greu. Îl ridică. Îl înfăşoară. Din cap până-n picioare. Cât ţine pătura. Aşa, omule, aşa! Trăieşte, omule, trăieşte! Lung. Greu. Înfăşurat în pătură. Să trăieşti, omule, să trăieşti!
Spre răsărit, sălciile trăgând întunericul la mal. Şi ceaţa – valuri, valuri, decolorându-se. Pe valuri, printre valuri – zvonul de lumină al dimineţii. Şi malul celălalt, deodată. Munte. Monstru. Cu pădure cu tot. Munte. Monstru. Pe apă, pe cer. Deodată, braconierul din amonte şuieră scurt. Controlul! Prinde cârligul bahorului de-o rădăcină şi trage. Barca intră adânc sub sălcii. Şuieră scurt spre aval. Controlul! Vangheaua mamii lor de escroci! Numai ei să mănânce! Numai ei să fure! Ca hoţii vin. Pe muţeşte. Să te prindă. Să te-amendeze. Să te bage în puşcărie. Vangheaua mamii lor! Şoptind.
Deodată, motorul - bondar supărat. Peste apă. Peste sălcii. Şi lumina reflectorului. Sabie. Peste apă. Peste sălcii.
- Stai! Mâinile sus! Ieşi la lumină!
Undeva, în amonte.
- Stai, că trag!
Vorba – harpon, schijă. Lumina reflectorului – cuţit. Motorul – bondar nervos. Prin întunericul tras la mal. Prin ceaţa decolorată. Undeva, în amonte. Barca - adânc, sub sălcii. Legănată scurt, stânga, dreapta. Palmele – pe copastie. Strânse. Încordate. Vorbele, strigătele – scrijelind sălciile. Malul. Apa. Din toate părţile. Aproape. Şi mai aproape. Gândurile – ciute hărţuite. Prin sălcii, pe sub sălcii: Peştele, ca peştele. Da’, omu’?! Ce le spun? Că-l trăgea o cioată de guler? Pe apă. Că, nu-l cunosc?! Că, acum l-am văzut prima dată?! Da’, tu cine eşti? Petrache Zontea. Şi dacă eşti Petrache Zontea, ce cauţi matale cu barca, noaptea, pe Dunăre? Braconaj,ha’?! Buletinu’! Nu-l am la mine. Şi, dacă nu-l ai, crezi că scapi? Umflaţi-l! Staţi, că-l am! Era în haină. Şi dacă-l ai, crezi că scapi? Nu scapi! Ce-i cu mortu’? Nu-i mort. Ai zis că nu-l cunoşti. Nu-l cunosc, da’ nu-i mort. Mort, nemort, mergi matale la poliţie, să-ţi luăm o declaraţie. Ce să-mi luaţi? Să dai o declaraţie. Nu-i bine. Mai bine-l ascund între sălcii. Şi, dacă mă prind? Ce-ai ascuns, matale, acolo? Un om. Care om? Cum îl cheamă? Nu-l cunosc. Nu-l cunoşti, da’-l ascunzi. Dacă-l ascunzi, înseamnă că-i mort. Nu-i mort. Dacă nu-i mort, de ce-l ascunzi? Plutea pe apă cu o cioată! I-auzi! Înota călare pe cioată. Nu înota. Atunci, îl trăgea cioata de guler? Ha, ha, ha! Da, îl trăgea cioata de guler. I-auzi! Crezi că noi suntem veniţi cu cioata? Hai, matale, la poliţie, să-ţi luăm o declaraţie! Umflaţi-l! Nu merge. Omu-i om. Peştele-i peşte. Pentru peşte, plăteşti o amendă. Şi, gata. Cu omu’, ce faci? Şi, dacă moare? Doamne, fereşte!
Ciute hăituite - gândurile. Vorbele, strigătele – junghere. Lumina – prin sălcii. Motorul – bondar furios. Aproape. Şi mai aproape. Şi peştele acesta, care se zbate. Ca să mă dea de gol, ca să mă prindă, parcă, şi să scape. Hotărăşte-te, bă’, a lu’ Zontea! Om sau peşte. Peşte sau om. Ia peştele în braţe. Îl ridică. Îl coboară uşor în apă. Un clipocit tremurat scutură sălciile. Du-te, peşte, du-te! Adânc, sub sălcii. Palmele – încordate pe copastia bărcii. Du-te, peşte, du-te! Vorbele, strigătele - undeva, în aval.
- Stai, mâinile sus! Ieşi la lumină!
Departe. Şi mai departe.
Pe fundul bărcii, rezemat de crivac, înfăşurat în pătură - omul. Lung. Greu.
Ce morun, bă’, a lu’ Terze? Ce nisetru? Om, bă’ a lu’ Terze, om!